127. Unul din multele mele dialoguri cu mentorul meu mort
Vouă, cei insistenți cu rimele de orice fel.
Te-am cunoscut demult,
în tinerețea albă,
și știu,
ai fost cândva un copil ca și mine,
și te cunosc din ce în ce mai greu,
când ajung la mijlocul cărții tale.
Adulții din jurul meu cum-mi doresc a mă-nvăța nu o fac,
doborâtă ca o pasăre neștiutoare de răutatea lor
ce nu o cunosc încă.
Te cunosc acum ca și moșneag romantic,
vorbindu-mi adesea de iubirile tale,
cele cu “gingașul voal”, 1
ori de nopți, ori de primăveri, ori de ierni, ori de cai, ori de câmpii…
Am vorbit și eu de ele…
Uite, vorbești prea greu pentru a te-nțelege complet
și mă supără…
ca și adulții ce mă-nconjoară cu rimele lor…
Profu’, te rog, recită-mi încă una…
“Hai, sub tălpi trosnesc omături,
Noaptea-i clară, gerul tare,
Caii înhămați pe lături
N-au, de frig, la troică stare.
Sui, în cergi te-nfășur bine,
Drum și noapte-s fără hop.
Tu tăcînd, eu dus în mine,
Călători cu nici un scop.” 2
Vezi, ți-am spus-o de atâtea ori...
Până și tu ai rimă, profule!...
Ca și Eminescu, Coșbuc, Arghezi și atâția alții cu care mă-ndoapă ei...
Necăjită cum mi-s, îți spun calmă,
nu cunosc acele „lături”, „troică”, „sui”, „cergi”...
Le voi căuta-n dicționarul meu fidel, chiar dacă și el e la fel de greu de-nțeles...
Fii blând. Le înțeleg mai greu, dar învăț a înțelege.
Mă voi-ntoarce. Tu dormi-n continuare-n „vrăjită pace”-n mormânt. 3
Brb.
Profule, iată:
Trosnesc zăpezile nou așternute sub ghete,
Când multă se așterne-n față,
S-arată-n claritatea ei contesa-n negru sublimă,
Ne cuprinde până-n oase gerul,
Așteaptă nerăbdători caii-nhămați,
Urcă-mă-n căruță și-nvelește-mă bine,
Și cu tine alături sălășluind-n cald,
O luăm agale pe drumul lung,
Tăcuți amândoi,
Ascultând adâncul nopții,
Trosniturile zăpezilor sub pașii cailor,
Scrâșniturile lemnelor căruței,
Somnul pietrelor drumului,
Respirațiile noastre-n atmosfera goală de alte sunete,
Inimile noastre ce nu dorm la această oră târzie,
Așteptând
Destinația.
Cum ți se pare? Iartă-mă dacă nu-ți e pe plac...
Așa vorbesc eu, fără rime,
așa vreau să vorbesc
și așa voi vorbi mereu,
indiferent de curente, timpuri și oameni!...
Știu, profule, ei ce mă critică mereu,
m-ar contrazice că nu-i la fel de bună ca a ta,
din moment ce nu-i publicată ca a ta...
că am mai pus de la mine, poate și că am schimbat imaginea și trăirea...
E chiar așa de ciudat că n-am vrut niciodată să scriu ca alții?...
Ce zici? E frumoasă?
2008
1, 2, 3 din Volumul "Poezii fără titlu", de A. Fet