-în 1927,obţine Premiul Nobel pentru literaratură,**Dacă spusa vreunui mare mistic sau a unuia dintre imitatorii lui,îşi află un ecou în unul dintre noi,nu înseamnă oare că există şi în noi un mistic ce somnolează,aşteptând doar ocazia pentru a se deştepta?**,Henri Bergson (1859=1941),scriitor şi filosof evreu francez,initiatorul intuitionismului,membru al Academiei Franceze din 1914,**căci iubirea care îl mistuie nu mai este simpla iubire a unui om,pentru Dumnezeu,ci este iubirea însăşi a lui Dumnezeu pentru toţi oamenii,în Dumnezeu,prin Dumnezeu,el iubeşte cu o iubire divină întreaga omenire**-.
Henri Bergson,la 1932,in ^Cele douã surse ale moralei si religiei^:
Misticii simt nevoia de a răspândi în jur ceea ce au primit,asemenea unui elan de iubire, iubire căreia fiecare dintre ei îi imprimă pecetea propriei sale personalităţi,în fiecare dintre ei,iubirea este deci o emoţie cu totul nouă,capabilă să transpună viaţa omenească într-un alt ton.Iubirea face ca fiecare dintre aceşti mari mistici să fie iubit pentru el însuşi, iar prin el şi pentru el ceilalţi oameni îşi vor deschide sufletul iubirii pentru umanitate. Prin intermediul unei persoane ataşată lor sau amintirii lor păstrată vie,iubirea se va putea transmite,modificând şi alte vieţi după chipul ei.De fapt,misticismul complet este cel al marilor mistici creştini.Neîndoielnic,mulţi au trecut prin stări ce se aseamănă diverselor puncte finale atinse de misticismul antic,însă ei n-au făcut decât să le depăşească:concentrându-se asupra lor înşişi pentru a se putea lansa într-un efort cu totul nou,ei au rupt un dig;un imens curent de viaţă a pus stăpânire pe ei;iar vitalitatea lor sporită a degajat o energie,o cutezanţă,o putere de concepere şi de realizare cu totul extraordinare.Să ne gândim la cele realizate în domeniul acţiunii de un sfânt Pavel,de o sfântă Tereza, de o Caterina de Sienna,de un sfânt Francisc,de o Ioana d'Arc şi mulţi alţii.Aproape toate aceste acţiuni debordante s-au situat sub semnul răspândirii creştinismului.
(..)
Dacă misticismul trebuie să transforme omenirea,nu va putea altfel decât transmiţând, din aproape în aproape,încet,o parte din el însuşi.Misticii simt bine acest lucru.Cel mai mare obstacol întâlnit de ei este cel care a împiedicat crearea unei umanităţi divine. Omul trebuie să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii:cu alte cuvinte,omenirea este o specie animală,supusă,ca atare,legii care conduce lumea animală şi condamnă viul să se hrănească cu viu.Şi cum ar putea omenirea,date fiind aceste condiţii,să-şi întoarcă spre cer o atenţie esenţial fixată pe pământ?( )O societate spirituală,societăţile de felul acesta se pot răspândi;fiecare dintre ele,prin câţiva dintre membrii lor excepţional dotaţi,vor da naştere uneia sau mai multor societăţi asemănătoare.Astfel se va conserva şi se va continua elanul până în ziua în care o profundă modificare a condiţiilor materiale impuse omenirii de către natură va permite o radicală transformare sub aspect spiritual.Aceasta este calea urmată de marii mistici. Pentru că au fost constrânşi şi pentru că nu puteau proceda altfel,şi-au risipit preaplinul de energie în întemeierea ordinelor religioase ori a mănăstirilor,în acele momente, îndatorirea lor nu era să privească mai departe.Elanul de iubire care-i făcea să înalţe omenirea până la Dumnezeu şi să desăvârşească creaţia divină,nu se putea realiza pe deplin,după părerea lor,decât cu ajutorul Domnului,ale cărui instrumente se considerau a fi.Deci întreg efortul lor trebuia să se concentreze asupra unei sarcini imense,extrem de dificile,însă limitate.Se vor ivi şi alte eforturi,altele deja se iviseră;dar toate vor fi convergente,de vreme ce Dumnezeu le ţinea în unitate.
(..)
În fond,învăţămintele religiei se adresează,inteligenţei;şi ceea ce ţine de ordinea intelectuală poate deveni accesibil tuturor.Fie că aderăm sau nu la o religie anume,vom ajunge întotdeauna s-o asimilăm intelectual,chiar dacă misterele ei ni le vom reprezenta ca aparţinând misteriosului.Din contra,misticismul nu comunică nimic, absolut nimic celui care n-a simţit nimic.Cu toţii vor putea înţelege deci că misticismul se inserează,din vreme în vreme,original şi infailibil,într-o religie preexistentă,formulată în termeni inteligenţi;va fi greu,în schimb,să-i determinăm să admită ideea unei religii care n-ar exista decât prin misticism,pentru care ea ar fi un extract intelectual formidabil,în consecinţă,generalizatul.Nu va trebui să cercetăm care dintre aceste două interpretări convine ortodoxiei religioase.Vom spune doar că din punctul de vedere al psihologului, cea de-a doua este mult mai verosimilă decât prima.Misticism şi creştinism se condiţionează reciproc,la nesfârşit.Şi totuşi un început trebuie să existe.Prin însuşi acest fapt,creştinismul îşi află originea în Christos.
&
De pe poziţiile pe care ne situăm,nu prezintă atâta importanţă faptul că Christos se numeşte ori nu se numeşte om.Nu contează nici măcar faptul că se numeşte Christos.Cei care au ajuns într-acolo încât au negat existenţa lui Iisus,nu vor împiedica Predica de pe munte să figureze în Evanghelie,alături de alte rostiri divine.Putem da autorului orice nume voim,dar asta nu înseamnă că nu există autor.
(...)
Este cert faptul că religia creştină a fost o transformare profundă a iudaismului.S-a spus deja de multe ori: unei religii încă esenţial naţionale i s-a substituit una capabilă să devină universală.Unui Dumnezeu care hotăra asupra tuturor celorlalţi prin justiţia dar şi prin puterea sa,însă a cărui putere se exersa în favoarea poporului său şi a cărui justiţie viza în primul rînd pe supuşii lui,îi va urma un Dumnezeu al iubirii,ce va cuprinde,în iubirea sa,întreaga omenire.Tocmai de aceea ezităm să clasificăm profeţii evrei în rîndul misticilor antichităţii:Jahve era un prea sever judecător,între Israel şi Dumnezeul lui nu a fost suficientă intimitate pentru ca iudaismul să fi putut fi misticism în sensul definit de noi.Şi totuşi,nicio altă orientare afectivă ori în ordinea gândirii n-a contribuit mai mult decât profetismul evreu la suscitarea misticismului numit de noi com?*plet,şi anume misticismul creştin.Şi aceasta pentru că,deşi au existat şi alte curente ce au purtat sufletele către un misticism contemplativ,meritând astfel să fie considerate mistice,ele n-au depăşit pragul contemplaţiei pure.Spre a depăşi intervalul dintre gând şi faptă era necesar clanul,care le lipsea.Elanul acesta îl aflăm la profeţi:ei au avut patima justiţiei, au reclamat justiţia în numele Dumnezeului lui Israel.Iar creştinismul,cel care a urmat iudaismului,datorează în mare măsură tocmai profeţilor evrei misticismul său activ, capabil să se avânte în cucerirea lumii.
&
N-ar folosi la nimic să le opunem protestele indignate ale celor care nu văd în misticism decât înşelătorie ori nebunie.Desigur că există şi oameni închişi cu desăvârşire oricărei experienţe mistice,incapabili să simtă sau să-şi imagineze ceva în acest sens.Dar în egală măsură întâlnim şi oameni pentru care muzica nu este decât un zgomot;şi unii dintre ci vorbesc despre muzicieni cu aceeaşi mânie,cu acelaşi ton de ranchiună personală.Nimeni nu va afla aici un argument împotriva muzicii.Să vedem dacă examenul cel mai superficial al experienţei mistice nu va crea deja o prezumţie în favoarea validităţii ei.Deşi asemănările exterioare între misticii creştini se pot datora identităţii de tradiţie şi de învăţătură,acordul lor profund este semn al unei identităţi de intuiţie care se va explica cel mai bine prin existenţa reală a Fiinţei cu care ei cred că se află în comuniune.Suntem totuşi de acord că experienţa mistică, considerată doar în ea însăşi,separat,nu poate aduce filosofiei certitudinea definitivă.Ea nu va fi întru totul convingătoare decât dacă filosofia a ajuns pe o altă cale,cum ar fi experienţa sensibilă şi raţionamentele fondate pe ea,să considere drept verosimilă existenţa unei experienţe privilegiate,în care omul poate intra în comuniune cu un principiu transcendent.Faptul că aflăm la mistici această experienţă, exact în felul în care ne aşteptam, ne va permite să o adăugăm rezultatelor dobândite,în vreme ce acestea din urmă vor răsfrânge asupra experienţei mistice câte ceva din propria lor obiectivitate.Nu există o altă sursă de cunoaştere în afara experienţei.La fel cum în jurul instinctului animal subzista o urmă de inteligenţă,şi inteligenţa umană era aureolată de intuiţie.La om,aceasta din urmă rămăsese pe deplin conştientă şi dezinteresată,dar nu mai era decât o fulguraţie ce nu se putea proiecta prea departe.Şi totuşi,de la ea venea lumina,dacă vreodată trebuia luminat interiorul elanului vital, semnificaţia şi destinaţia lui.Căci ea era întoarsă înspre înlăuntru;şi dacă,printr-o primă intensificare,ea ne făcea să sesizăm continuitatea vieţii noastre interioare,dacă majoritatea dintre noi nici nu merg mai departe,în schimb,o intensificare superioară o va purta,poate,până la rădăcinile fiinţei noastre şi,prin aceasta,până la principiul însuşi al vieţii în general.Nu era oare acesta chiar privilegiul sufletului mistic?
(..)
Filosoful ar fi putut uşor defini această natură,de ar fi voit să pună misticismul într-o formulă.Dumnezeu este iubire,şi este obiect al iubirii:în aceasta constă întreagă toată contribuţia misticismului.Misticul nu va fi spus niciodată îndeajuns despre această dublă iubire.Descrierea lui este interminabilă întrucât lucrul descris este inexprimabil.Şi totuşi, el ne spune cu limpezime următoarele:iubirea divină nu este ceva de la Dumnezeu,ci este Dumnezeu însuşi.
https://istoriiregasite.wordpress.co...6LwOr_IqNLROqc