118. Ploaie-n cimitir
Apă otrăvită ce-mi dai,
Cu bățul peste Soare-l ai,
Încât orice se poate întâmpla
De când bate clopotul în turlă.
O ușă de țară se deschide,
Ca un vis ce mi se împlinește,
Floare cu parfum de mosc,
Miros sfânt, din nou mă nasc.
O perlă de ploaie ating cald,
Atingând și ea firul ierbii de smarald,
Împrospătat, se arată lumii nou,
Fiind pământul lui gazda unui cavou.
La cimitir mă arăt în fața mormântului,
Unde sta sufletul meu la ușa lui,
Visuri spulberate acum se întorc,
Cu lumină sufletul mi-l încarc.
Oricând, oriunde, oricum voi fi,
Tot o mare mă va lua cu umbrele-i sidefii,
Iar sufletul meu din mare-i mic,
Înecându-mă în întuneric.
2007