[mirodoni]

Moon Hotel Kabul - văzut de mine

Am senzația că se conturează tot mai clar un nou gen de film românesc, tip shaorma cu de toate. Nu c-ar fi rău, shaorma, chiar dacă nu are rădăcini românești, are succes deplin la cetățeanul grăbit să-și potolească foamea la botul calului, sau la coada calului, depinde din ce unghi privești,fără ținută obligatorie sau tacâmuri specifice, și, mai ales, fără a-și pune prea multe probleme asupra conținutului. Ce-i drept, unii cârcotași spun că nu-i sănătoasă, produce dependență, îngrașă, iar unele ingrediente pot fi expirate, în goana după profit.

„Moon Hotel Kabul”, filmul regizoarei Anca Damian, care semnează și scenariul alături de Lia Bugnar, abordează toate temele cinematografice posibile, de la război la aventura erotică, de la eroism la frică și lașitate, de la responsabilitate civică la interese personale, de la religie și obiceiuri creștine, la habotnicie.

Ca urmare, nu putea rezulta un film original, doar că-i românesc. Ca să fie bun, însă, toate ingredientele trebuie să fie în termenul de valabilitate, iar liantul să fie unul puternic, adecvat.

Personajul principal, Ivan Semciuc, este un jurnalist tipic, arogant și cinic, abil, dar, deși tânăr, marcat de rutină, predispus la relații intime ocazionale dar curate și fără obligații, interpretat, fără efort, pentru că așa și pare că este, de românul Florin Piersic jr. Acesta merge în Afganistan pentru a scrie un reportaj despre moartea tragică a unui militar aflat în „teatrul de operațiuni”. La hotel are o relație de-o noapte, de fapt doar de câteva ore, cu o translatoare, aflată și ea în interes de serviciu.

Întors în țară, este luat pe sus, la figurat, de iubita lui, care-l sufocă cu dragostea ei dezinteresată, neînțelegând cu ce i-a greșit și de ce o respinge, câtă vreme nu are pe alta. Tema este omniprezentă până la refuz în telenovelele îngurgitate de românce.
La aceasta se adaugă insistența cu care îl caută fosta soție a militarului, care vrea să știe amănunte despre moartea soțului ei, în virtutea dreptului la informație.
Ca să fie tacâmul complet, află că translatoarea și-a tăiat venele în hotelul din Kabul, iar el, jurnalistul, își ia obligația, greu de justificat, de-ai însoți trupul neînsuflețit în satul ei natal de prin Făgăraș, pentru înmormântare.
Mai trebuie menționat că Ivan Semciuc găsește în rucsacul său un memoristic, și pe acesta o înregistrare video, în care translatoarea spune că de fapt este ofițer sub acoperire și a descoperit niște mașinațiuni financiare ilegale, care-i pun viața-n pericol. Temă, de asemenea, foarte cunoscută.

În satul acela de munte, jurnalistul găsește o mamă îndurerată, natural interpretată de Rodica Negrea, care mai are un fiu, din categoria celor săraci cu duhul, Mitu, cu un handicap vizibil, interpretat remarcabil de Alexandru Nagy. Rezultă, din discuții, că translatoarea ofițer, Ioana, interpretată atât moartă cât și vie de Ofelia Popii, și-a iubit foarte mult acest frate handicapat și l-a ocrotit cât a fost mic și a fost lângă el.
Conflictul apare când preotul refuză slujba de înmormântare și nu primește sicriul în cimitirul satului, pe motiv că moarta s-a sinucis. Aici, jurnalistul îl ia de guler la propriu pe preot, amintindu-i că este în primul rând un slujbaș al statului, dar rămâne cum a zis preotul. Dacă apelez la nuanțe, aici trebuie să arăt că jurnalistul îl ia la pertu pe preot, ceea ce însemnă că de fapt nu prea punea preț pe cele bisericești.

Dar filmul se rupe aici din alte cauze. În primul rând, jurnalistul știe că fata nu s-a sinucis și nu spune mamei acest lucru. Asta nu ține de personaj, ci de scenariu. Dar și mai important este faptul că mama, așa cum și-a crescut și și-a cunoscut fiica, și cum și era de fapt, acceptă incredibil de ușor că aceasta s-a sinucis. Și aici este o problemă de scenariu, așa ceva nu se poate!

Întors la redacție, jurnalistul îi propune șefului său, interpretat de Adrian Titieni, să dea publicității materialul lăsat cu acest scop de Ioana, dar acesta refuză categoric, de frică. Din nou un clișeu, nu numai extrem de uzat, dar și subțire, în acest caz. Nu poți convinge spectatorul cu generalități, fără date concrete, credibile, în contextul țării noastre, care, deși face „eforturi”, încă nu a ajuns la nivelul mafiei universale, cel puțin cea de suprafață, la vedere.

„Moon Hotel Kabul”, ca film, la prima vedere pare destul de consistent și bine închegat. Aceasta pentru că părțile componente par ele însele consistente și bine structurate. La o privire mai atentă, însă, se poate constata că aceste „părți componente” nu se leagă organic între ele, legăturile sunt subțiri, sau scârțâie la încheieturi.

De exemplu, scena erotică de la hotel.
Jurnalistul urmărește filme porno pe laptop, o sună pe translatoare și, politicos, o invită la el în cameră. Stau la un pahar de vorbă și, pentru că erau oameni maturi, vaccinați, are loc partida de sex. Norocul nostru că Vlad Ivanov nu a fost disponibil pentru rol!

Scena se desfășoară lent, dar, mulțumită regiei și montajului, nu în timp real, iar replicile sunt în bună măsură „răsturnate”, adică nu cele la care te aștepți, astfel că se creează acea senzație de autenticitate, desigur susținută și de interpretarea celor doi protagoniști. Scenaristele au grijă să introducă și elemente cu o anumită conotație, cum ar fi „țigara de după”, reluată ulterior, sau faptul că nu puteau fuma la fereastră, pentru că se aflau într-o zonă de conflict militar.

La începutul, scena pare corectă, adică la locul ei, dar pe parcursul filmului, ne dăm seama că nu este așa. Încălzirea cu filme pentru adulți și venirea fetei par acțiuni premeditate. Asta nu înseamnă că nu pot fi și veridice, numai că lasă impresia de fată ușor de abordat, contrar intenției scenaristice.

Rezolvarea ar fi fost simplă și mult mai eficientă cinematografic. Fata era agent sub acoperire și își simte viața în pericol. Caută un pretext și vine în camera jurnalistului, pentru a-i plasa cumva memoristicul. Cu gândul că ar putea fi ultima plăcere a vieții, acceptă până la urmă avansurile acestuia.
Așa s-ar justifica și sentimentul postmortem apărut în sufletul jurnalistului, precum și tot comportamentul său ulterior față de fata decedată și familia acesteia.

Tot dintr-o eroare scenaristică, dar de data aceasta mult mai gravă, personajul fratelui cu handicap, pe care mizează o mare parte din film, rămâne mai mult la nivel de decor. Existența lui era necesară inițial pentru a construi personajul Ioana, o fată cu suflet mare. Numai că o fată cu suflet mare nu se sinucide, să-l lase singur, pentru niciun motiv din lume. Noi știm că nu s-a sinucis, dar familia și sătenii nu știu, așa că este ca și cum n-a fost ce-au crezut ei că este. Mai mult decăt atât, chiar și dacă ar fi fost vorba de vreun secret militar, măcar în acel vârf de munte ar fi trebuit spus adevărul.

Dacă nu este vorba de o eroare, ci de o subtilitate a scenariului, ar fi trebuit să găsesc elemente ajutătoare, dar n-am găsit! Ba, dimpotrivă, am constatat și alte inabilități scenaristice, cauzate de necunoașterea realității. Astfel, Ioana nu trebuia neapărat să fie ofițer sub acoperire pentru a muri eroic în anonimat, în contrapondere cu „eroul” care de fapt moare beat, căutând curve pe câmpul minat. Putea rămâne o simplă translatoare, care încearcă să-i demaște pe cei care profită de pe urma stării de război, sau chiar creează astfel de stări. Ca ofițer sub acoperire, scenaristele pur și simplu n-au știut să ducă personajul mai departe. Trebuia văzut de ce a fost lăsată fără apărare în Afganistan, de ce nu a fost demascată înscenarea cu sinuciderea, de ce nu a fost înmormântată cu onoruri după deces. Acestea ar fi fost niște aspecte importante de abordat, nu cinismul unui jurnalist arogant.

Filmul are mai multe momente surprinzătoare, construite aparent din nimic, cum este cel cu puiul de găină, dar vreau să remarc o secvență memorabilă, cu profunzime, chiar dacă „beneficiază” de un vocabular vulgar, cea în care jurnalistul constată că, dacă spui un adevăr care nu convine, riști să fii scuipat în față. Din păcate, astfel de momente, rare în filmul românesc, sunt umbrite de clișee inutile, cum este în cazul de față prostituata care așteaptă aproape goală în ploaie, ca și cum tot timpul ar ploua, fără vreo legătură cu povestea, și și urâtă cu crăci, ca-n toate celelalte filme, de nici nu știu de unde găsesc realizatorii astfel de interprete.