109. Judecata Tristeții
Sentimentele nobile, precum zâmbetele pure, farmecă,
Le prinsesem-n inima mea, darurile mele.
Flori de lacrimi, pe obraz, se preling,
Iar gândurile mele dispar undeva sus.
În universul minții mele era sărbătoare,
Când visele și gândurile dansează cu o așa aprinsă ardoare,
Fiindcă eram bucuroasă ca un copil fericit și nu mai plângeam,
Dar, un gând trist se furișase prin creier, și i-am zis Bucuriei să-l alunge.
El, plângând cu lacrimi de foc, m-a blestemat.
Magia unui vis anonim-n petrecerea nopții,
Armonia imaginației de vise mii, ochii gândurilor plimbăreți…
O! Zâmbetele șoptesc cu duioșie inimii roșii ca dragostea veșnică,
Să fie nebună și sexy, la fel ca și un confident ce ghicește puritatea apei reci.
Câteva raze palide, mângâiau întunericul de afară,
Să-mi scriu gândurile-nalte, norii amenințători erau calmați,
Vântul cânta-n note zgomotoase și rapide, rivalizând cu liniștea nopții fără stele.
Totul mă ținea trează, fiindcă voiam să-mă scriu dincolo de miezul de noapte.
Câteva gânduri mi-au fugit de noaptea neagră, când scriam să-i destăinui tainele,
Tăcerea-nconjurându-mă ca pietrele nesfărâmate…
Dânsa, la rându-i ascultând, la fel ca și luna ascunsă ce mă ocrotea… S-au dus.
Trebuie să mă retrezesc pentru un alt-nceput.
2007