94. Trandafirul fără sfârșit
Ai atins un boboc,
atingându-te pe tine însăși,
ai dăruit gândurile tale florii,
dăruindu-te pe tine însăși.
La Masă doar vântul mai face zgomot,
nici măcar Poarta nu rămâne închisă,
căci concordanța dispare aici,
când suntem în Casă.
Ciclul nașterii se reia non-stop,
iar bobocul de l-ai atins mai-nainte,
-nflorește frumos-n tandem,
cu toate clepsidrele.
Atingerea ta caldă este ocrotitoare, inocentă,
insuflând puritate și perfecțiune,
și el se bucură, deschizându-se timid,
ghicind cerul
la distanță de o linie de suprafața pământeană.
Cu rădăcini-nfipte adânc,
vă-mprieteniți, ne-mprietenim,
numărând, împreună, petalele și treptele,
scăldați de raze.
2007
Notă
Am văzut într-un manual, nu mai știu dacă era cel de matematică sau cel de română, o poză alb-negru cu Coloana Infinită și, alături, un scurt text despre Brâncuși. Cum cunoșteam senzația de a te uita-n sus, într-un anume unghi, și să te simți într-un fel aparte, ce nu poate fi descris în cuvinte, descoperită când contemplam copacii din pădurile copilăriei mele, plus influențată de vrejul de fasole din folclorul englez, plus pasiunea mea pentru formele geometrice (era perioada în care studiam geometria în spațiu, iar la desen îmi plăcea să desenez paralelipipede, conuri și tetraedre), plus iubirea mea pentru flori, toate aceste elemente au condus la ideea unei coloane organice ce se poate transforma în funcție de sezon, și cine face asta cel mai bine dacă nu o floare?
Nu am ajuns niciodată la Coloana Infinită. Poate o voi face cândva...