64. Călătoria unei frunze stacojii
O frunză, din pădurea-mbătrânită, cade,
Cu un ultim cuget, fără a mai trage nădejde,
La propria ultimă lungime de viață, ușor,
Alunecând ca atâtea altele din pădurile de munte.
Prinsă de plasa țesută a chemării muzicii,
Reflectându-se-n oglinda maronie a pădurii,
Fiind o verigă din marea-ncrengătură,
Această cale a vieții este cea mai dură.
Când crezi a auzi cântecul
Armoniei,
Trăiești enormul păienjeniș dus pe calea iluziei,
Fiind doar unul din masa de căi ale vieții,
Când adiai, slabă și pălită, în lumina lunii.
Valea vieții-mplinite se închide de-a pururi,
Te alături altei frunze-n briza unui pui de vânt,
Alunecând iarăși și iarăși-n tristețea toamnei,
M-ai-ndurerat și alintat deopotrivă.
Am ghicit nostalgia cuprinsă-n inima ta,
De când ai fost desprinsă și pân-acum,
Căzând fără nimic pe pământul dur,
Bucuria
Armoniei neputând să mi-o fur.
2005 - 2006