* * *
Strașnic lucru-n colivie ca să ții privighetoarea:
Pentru inima mea plină mult dator sînt la
vecin.
Greu de bard pus după ivăr, dară firea
ne-nfrînată-i:
Ziua cum și-aruncă-n turle ultimele
pîlpîiri,
Iese gingașă-n grădina cu zăplazurile
nalte,
Dornică de cer și de floare, dulce, tînăra-mi
vecină.
Umbra serii selungește, dor de larg iscînd în bard,
Și, sub geam, privighetoarea cîntă beată-n
colivie.
Umeri albi și frunte albă, mînă albă și firavă,
Păr ce-n valuri se prăvale - val cu val de
chihlimbar!
Trup de zînă, și piciorul cel atîta de viclean!
Parcă-a licărit ivirea-i...
Ci, de ore lungi e noapte...
N-a cîntat privighetoarea. Nici n-a mai ieșit
vecina.
Poate-așa, noi, azi, cei trei, vom afla-n sfîrșit
de noi.
(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)