|
58. Cel lipsit de ecou
În toiul orelor crescânde, în ore timpurii,
Florile-ncrucișate, negre și fără noimă,
Se uită galeș către mine, chemându-mă,
Să ascult sunetul vieții lipsit de ecou cum mai tresare
În cercul inelului negru cu flori negre.
Pe masă, îngândurată, stau fără timp, fără să știu
De trecerea celui misterios, de munca lui,
Ce odată cu fiecare secundă rămasă, fiecare trăire,
A dat însemnătate dorințelor-nflăcărate de nemurire
Unui fluviu de aur curgând către căldura amiezii.
2006
__________________
Cinematografia însăși e doar un roman gigantic scris din foarte multe unghiuri și citirea lui durează doar o secundă în viața Universului.
Intensitatea universului în care trăiesc se traduce prin viața cu specia mea și-mi recunosc limitele când conștientizez granițele Universului.
Viață = timp = distanță = viteză = Univers = Poveste = cinematografie.
|