|
E inca departe de-a se lumina de ziua si inca mai departe
de-a ne lamuri in toate privintele. impartasesc destinul
unui batrin de doua ori incovoiat de mijloc
din Adoratia magilor
cea pictata pe pinza concava. Probabil ca beatitudinea nu mi s-a sters cu totul de pe fata schimonosita.
intreaga mea infatisare vorbeste despre o coborire
si, intr-adevar,
imbatrinind la munte, eu am copilarit in cer.
Privirea mi-o inalt tot mai rar din tarina cea alba.
Putin adus de spate,
las impresia vie ca am dezhumat
un glob urias dar invizibil.
Stau in noapte girbovit,
cu bratele ca niste nori leganin-du-mi-se pe linga corp
si amintindu-mi,sint mintuit si mut.
(Dublul)
&
Nu peste mult această pădure nu va mai fi o pădure.
sculptez de ani buni în arborii vii,
rămaşi în picioare.
de conacul care mi-a perforat podeaua,
de copacul acesta însă nu mă voi atinge nici mort.
îmi voi atîrna din cînd în cînd
rufele-n crengile lui,
îi voi citi, toate, troparele zilei,
în sfîrşit, primăvara şi toamna,
îi voi cînta la pian parfumul fără adresă al singurătăţii,
dar în rest îl voi lăsa să-şi vadă de ale lui,
să crească după cum îl taie capul
şi să treacă intact
în garsoniera de la următorul etaj
(Arborii sculptaţi nu au foşnet)
&
Nu de mult venisem pe pămînt,
Visam că maică-mea mă alăptează
şi gura mea-i un rege rău
iar sînul ei cum tinerele roabe se împurpurează
sub alteţa gura mea
soarele smuls din univers cu alb
şi pălăria mortului cu tot cu scalp,
surori răsăritene biserici în desagi
şi stepa-ntinsă precum un preş cu fragi.
şi limba mi-au tăiat-o-n somn
iar braţele în vis mi le-au tăiat,
şi trupul meu de-atunci miroase-a poezie,
sudoarea mea se-aude ca o melodie
şi plînsul meu e dublu-articulat
(Mărturisitorul).
Ion Mircea
|