Ta'm e guilass (1997)
aka
Taste of Cherry (1997)
by Abbas Kiarostami
Exista un anumit timp in viata unor oameni ce traiesc cu un ultimatum pus de medici ori pe care si-l stabilesc ei insisi, timp in care lucrurile au o cu totul alta importanta si o valoare imposibil de intuit pana atunci. In acea perioada, lucrurile neinsemnate par a capata o importanta primordiala iar cuvintele, cele mai banale, glasuiesc adevaruri existentiale. Oare cat de plina s-ar dovedi o viata traita la intesitatea ultimelor clipe, zi de zi, ora de ora, toti cei 60-70 ani sau poate mai mult, atat cat ii e dat omului sa existe. Un rasarit de soare sau o luna plina ne-ar umple inimile cu a lor frumusete cat sa ne copleseasca intreaga existenta. Iar asta s-ar putea intampa zilnic, de nenumarate ori pe zi, ora, minut. Gustul dudelor proaspat culese sau cel al cireselor nu ar avea echivalent pentru a putea fi comparate si descrise. Si totusi nu ne bucuram de aceste minunatii decat atunci cand e prea tarziu.
Domnul Badii, (Homayoun Ershadi) este personajul ce se agata cu disperare de orice vorba ce i se adreseaza desi declara ferm ca nu are nevoie de consiliere sau de sfaturi. Disperarea ce se citeste pe chipul acestuia, reactiile demente si actiunile impulsive tradeaza deznadajduirea. Tot filmul este construit dintr-un dialog intre acelasi Badii si diferiti interlocutori cu care intra in contact, pe rand, unu cate unu, pana cand il gaseste pe cel pe care il cauta de atata timp. Si cum 80% din timp actiunea se petrece in interiorul vehicolului de teren pe care il conduce Badii, discutia este una directa si fata in fata. Din lipsa de fonduri banuiesc, regizorul apeleaza la o filmare stanga-dreapta, neexistand cadre comune cu cei doi interlocutori. Abbas Kiarostami este in marea majoritate si cameramanul ce ii filmeaza cand pe unul cand pe celalalt participant la discutii, schimbandu-se de pe locul pasagerului pe locul soferului si invers, in functie de cine trebuie sa ia cuvantul. Pe langa limitarea impusa de costuri, aceasta maniera de a permuta intre interlocutori lasa o senzatie de confesiune privata, ceea ce si constituie multe din replicile acestui film.
M-a dezamagit in schimb finalul, unul dintre cele mai surprinzatoare finaluri din cate mi-a fost dat sa vad. Insa surpriza nu este asigurata prin intorsatura pe care o ia situatia ci prin insasi ideea de a taia brusc si sadic o naratiune liniara si cursiva ce mergea bine. Am vazut ca regizorului iranian nu ii place filmul facut pentru a spune o poveste anume. Ca doreste ca atunci cand parasesti sala de cinema sa existe ceva care sa iti deranjeze rutina fireasca si sa te chinuie in permanenta cu intrebari multe zile dupa ce ai incheiat vizionarea. Consider totusi ca subiectul in sine era capabil sa constituie prin el insusi o tema de analiza si gandire. Motivul nedivulgat pentru care se declanseaza toata aceasta situatie bilversanta, oferea destule intrebari si suficient mister intregului film. Sa mai alegi si un final deschis, practic neterminand filmul, pare totusi prea mult. Vorbesc strict dpdv personal.
O sa ma intorc la acele detalii extrem de importante pentru existenta personajului principal si despre care pomeneam intru inceputul acestui review. Sunt cateva imagini care suprapuse pe situatia data, au incarcaturi imposibil de intuit in prealabil. Tot acel pamant pietros, specific zonei geografice unde se desfasoara lucrurile, pare ca se pravale de-a dreptul peste Badii. Umbra lui de multe ori se contopeste cu umbra masinilor si utilajelor ce varsa fara oprire minereu in haurile gata sa inghita orice le cade in interior. Doar ca o persoana nu are cum sa isi gaseasca sfarsitul devorat de hraparetele masini intrucat ele sunt protejate sa evite asemenea accidente. Nimic rau nu se poate intampla si totusi iminenta si senzatia grea, apasatoare nu te paraseste nici o clipa.
Marturisesc ca am participat la aceasta calatorie-cautare cu toata fiinta mea. Ideea m-a fascinat si povestea mi-a placut pana cand a sosit acest final dupa noaptea grea ce s-a asternut peste poveste. Pacat de aceasta decizie nefericita de a extrage spercatorul din transa in care intrasera cu greu, tinandu-se cont ca legatura cu protagonistul nu este una usor de realizat, acesta nebeneficiind de nici un fel de background. Te trezesti brusc din acest zbucium pe viata si pe moarte, atat de bine dozat si prezentat, iar asta se resimte la fel de neplacut ca trezirea de dimineata cand suna ceasul desteptator si te desteapta din somnul cel mai dulce.
Concluzie: Unul din filmele de suflet al regizoarei Agnes Varda, motiv pentru care am si aflat de el si ii multumesc astfel pentru recomandarea pe care a facut-o public. Superb dezvoltat, dramatic articulat, o capodopera fara final; practic unica tristete din aceasta pelicula. M-a capacitat mult, m-a stimulat cum rar mi s-a intamplat cu alte filme insa m-a abandonat exact cand aveam cea mai mare nevoie de ghidara regizorala.
Nota 7,55 pentru o poveste ce pare ca va urma, desi stim cu totii ca asta nu se va intampa niciodata.