[White1]

Stilul era straniu, scriitura era clară și transparentă, dar modul în care se succedau poveștile nu conducea la nimic.

Așa caracterizează un personaj al romanului 2666 de Roberto Bolano romanul (fictiv) altui personaj al cărții, autorul (la fel de fictiv) Benno von Archimboldi și e destul de evident că remarcile funcționează și ca o auto-diagnosticare a lui 2666 însuși (și poate a întregii opere a lui Bolano, din care am mai citit doar Detectivii Sălbatici a cărui structură, în comparație cu cazul de față, părea să indice totuși spre ceva).

Stilul, cu stranietatea lui cu tot, ar fi unul din principalele motive pentru care aș recomanda cartea asta. Nu sunt destul de citit ca să pot identifica influențele care i-au dat naștere dar 2666 merită parcurs pentru că, pur și simplu, nu o să citiți altceva ca 2666. Mai ales că "scriitura e clară și transparentă", lucru care ajută mult un roman care nu e the fastest read around the block (deși de multe ori dă senzația de superficialitate, aspect compensat de puținele și memorabilele momente în care îți dă senzația că tu ești de fapt cel superficial). Poveștile care nu conduc la nimic ar putea să fie cel mai important minus pentru mulți cititori deși dacă ai genul ăsta de așteptări de la romanele pe care le citești nu înțeleg de ce ai ajunge la Bolano in the first place.

Pe mine nu m-au deranjat nici nenumăratele piste deschise și lăsate neexplorate nici numarul mare de personaje , cu dilemele și problemele lor rămase "nerezolvate" (probabil sunt probleme nerezolvabile, huh?). La fel ca la Sub Vulcan (și Bolano e un admirator al lui Lowry, motto-ul Detectivilor e preluat de la el) pentru mine a contat mai mult atmosfera. Aici e prezentă un fel de tristețe atotcuprinzătoare și exasperantă care își caută soluționările în tot felul de excese și acte violente care culminează cu șuvoiul interminabil de cadavre din partea a IV-a a romanului (cu siguranță cea mai grea de înghițit), răspuns și parte la/a infernul(ui) din Santa Tereza (și nu doar de acolo, nici doar de atunci).

Nu cred că romanul merită statutul de capodoperă timpurie a secolului XXI dar nici să fie considerat un fel de păcăleală nu mi se pare corect. Merită citit.

...la sfârșit, în realitate, singurul lucru cu care rămâneai era natura, o natură care se topea încetul cu încetul într-un cazan în clocot până dispărea de tot.