De ce nu merg românii la filme românești?(2) 27.12.2017
Sunt convins că titlul va stârni nedumerire generală. Cineaștii vor spune: Cum nu?! Sălile sunt pline! Ne-cineaștii vor spune: Cum?! Românii mai fac filme? N-am auzit!
În general, adevărul este undeva la mijloc, dar de data aceasta mă tem că este în extrema... cealaltă!
Situația reală, sau aproape reală, după cum rezultă din statisticile CineMagia, arată că în ultimul timp, au ajuns pe ecrane 20 - 25 de filme anual, iar numărul total de spectatori pe an este în medie 250 de mii. Excepție, anul 2016 cu 470 de mii, dar... ne-am revenit în 2017! Un film străin singur are 400 - 600 de mii de spectatori pe an, și nu mai spun câte rulează pe ecranele noastre, că v-apucă amețeala!
Dacă raportăm numărul total de spectatori ai filmului românesc la populația aptă cinematografic, se blochează calculatorul!
Dacă renunțăm la cifre și recurgem la impresii, situația este aceeași. Un SCENARIST SUB ACOPERIRE, care și-a tipărit scenariile în volum, pentru că la CNC nu i le primește, că-s alții abonați, iar producătorii independenți nu organizează concursuri, spune într-un interviu (
http://bibliocarti.com/interviu-cu-d...sub-acoperire/) că la standul editurii SEMNE de la Târgul Internațional de Carte GAUDEAMUS, niciun vizitator din cei 125 de mii nu s-a aplecat să vadă ce conține cartea, și niciun cineast! Niciunul! Ba mai mult, autorul a trimis volumul practic tuturor cineaștilor români, care acuză o lipsă acută de scenarii, dar nu a primit absolut niciun răspuns.
Scenaristul poate fi subiectiv, dar eu, personal, văd toate filmele românești de 50 de ani încoace, iar de 10 ani îmi scriu și public sistematic părerea de spectator, dar nu am combatanți, mai ales în ultimii 5 ani. Cronicarii specializați au renunțat să mai scrie,
fie pentru că nu sunt luați în considerație, nici de cineaști nici de public, fie pentru că fac parte din sistem, fie pentru că nu au ce scrie de bine și nu vor să-și pună colegii de breaslă în cap. Așa că nici la filme nu mai merg!
Nimeni nu este interesat de filmul românesc, deși sunt zeci și zeci de asociații fantomă de susținere și promovare. Am fost din întâmplare la câteva evenimente, la care nu au răspuns mai mult de 10 cinefili. Excepție, o serie de prelegeri ale lui Cristian Tudor Popescu de la Cinemateca Eforie, unde sala era aproape plină cu persoane venite mai ales ca să-și dea importanță, iar la sfârșitul sesiunii se acordau niște diplome de participare. Este important de menționat că CTP vorbea despre filmele românești realizate în... comunism!
În București sunt câteva săli destinate filmului european/românesc, cum ar fi Cinema Muzeul Țăranului Român, EUROPA sau EFORIE, dar și când norma limită este de 2 spectatori, sunt situații în care aceasta nu este realizată.
Dar, pentru că există și un „dar”, adică un „cu toate acestea”, cineaștii își văd filmele în săli pline, sau aproape pline, cu ocazia proiecției de gală, și rămân cu impresia că așa va fi mereu, acuzând doar lipsa sălilor de cinema! Oricum, numărul de spectatori „nu e treaba lor”. De câte ori au ocazia, dau vina pe distribuitor, pe costurile de promovare, sau, cel mai adesea, pe spectator. Dar, având în vedere că sunt și filme românești cu 100 de mii de spectatori, chiar dacă la un an o dată, se pune problema de ce celelalte au doar 5 - 6 mii, sau chiar mai puțin?Aici intervine altă explicație, a cineaștilor, desigur: sunt „filme de artă”!
Nu înseamnă că nu apreciez filmele de artă, dar nu înseamnă nici ca acestea să intre la această categorie dor după numărul mic de spectatori, cum nu înseamnă că filmul cu foarte mulți spectatori este obligatoriu foarte bun.
Sunt conștient, pe de altă parte, că și în alte țări a scăzut numărul de spectatori care merg la cinematograf, dar știu că au mult mai mult respect pentru filmul lor autohton.
Am încercat pe cont propriu și în limita posibilităților, să aflu cauzele pentru care românii nu merg la filmele românești. Se pare că subiectele alese de cineaști și modul de tratare al acestora nu prezintă interes pentru public. Adică, folosind o expresie mai veche, considerată de unii perimată, nu se regăsesc în film. De ce s-a ajuns aici, nu e foarte greu de intuit.
Cineastul român nu este unul născut, ci făcut. Adică un tânăr urmează o facultate de profil și devine cineast cu diplomă. Conform unui principiu eminamente comunist, nu poți face altceva decât ce te-a pregătit statul să faci. Nu ar fi foarte grav, numai că selecția la admitere nu este una infailibilă, pentru că nu are cine să o facă, și nici pregătirea pe parcursul școlarizării, din același motiv. Atât selecționerii, cât și învățătorii sunt acolo tot pentru simplu fapt că au o diplomă în acest sens, nu c-ar fi născuți pentru așa ceva.
Cineastul nostru autohton nu face film pentru că are ceva de spus, ci pentru că trebuie să facă film, conform fișei postului. Și dacă trebuie, caută un subiect. Subiecte se găsesc pe toate drumurile, iar dacă ai talent, orice fapt divers poate deveni un scenariu, scrie la teorie. Numai că partea cu talentul n-o prea ia nimeni în seamă, iar când s-apucă de scris, constată că nici experiență de viață nu prea are. Adică are liceul, admiterea la facultatea de film, ceva scenarii ca să promoveze la scenaristică, ceva scurtmetraje, apoi învârteli pe lângă branșă. Așa că începe să se „documenteze”. Dar una e să mergi într-un sat și să întrebi cum e viața, și alta e să trăiești acolo. Sau într-un spital, sau..., sau... Dar dacă studentul la regie are un curs de scenaristică obligatoriu, i se pare că este obligatoriu să-și scrie singur scenariile tot restul vieții. Ba chiar este forțat să-și formeze această convingere. La examenul de an, la licență, sau masterat, nu are curajul să se prezinte în fața profesorilor săi, care, desigur, au aceeași concepție, cu scenariul altuia. Și promovează, pentru că-l promovează profesorii lui, că dacă nu l-ar promova, ar însemna că nu l-a învățat nimic. Pentru debut în lungmetraj, în general diluează scurtmetrajul de licență sau masterat.
Sunt situații în care, abilitățile dobândite, plus ceva talent, plus experiență de viață reală, au dus la succes. Este cazul recent al lui Daniel Sandu, care a scris despre viața dintr-un seminar teologic pe care el l-a urmat, sau, acum un sfert de veac, Nae Caranfil cu „E pericoloso sporgersi”. Nu știu ce va mai putea să scrie Daniel Sandu din experiența sa personală, dar despre Nae Caranfil pot spune că a făcut cam un film la 5 ani. Adică atât i-a trebuit ca să i se coacă un scenariu în tărtăcuța proprie. Nu am calculat cu precizie, dar cam așa stau lucrurile, în medie. M-am referit la el pentru că este de dinainte de val, pentru că din val n-a rămas mai nimic, de unde și vorba „ce e val, ca valul trece”. Ca dovadă că a fost un val artificial, fără o sursă permanentă, cum ar fi fost publicul, ci un val umflat de presă, care, liberă fiind, a preluat și gonflat încă o dată „părerea criticului”, entuziasmat și extaziat de „schimbarea” de direcție a cineaștilor, de la neorealismul socialist la neorealismul capitalist, ocazie să-și dea și el importanță! Criticul, adică! Altfel, dacă luăm la scuturat, din „noua viziune cinematografică” nu mai rămân decât vulgaritățile și obscenitățile, pe care înaintașii le-au ocolit din bun-simț și respect pentru public, nu din nepricepere a actului artistic. M-am mai referit la Nae pentru că el însuși se crede autor total și este prezentat ca atare, și este considerată singura rețetă de succes.
Dar dacă privim înapoi cu atenție, constatăm că regizorii noștri multipremiați, chiar dacă au scris și scenariul, au avut cel puțin un coscenarist. Excepție, Cristian Mungiu, care pe generic nu are un coscenarist, dar de ficare dată a avu o „sursă”, mai mult decât evidentă.
Și din cinematografia mondială se vine aproape exclusiv cu exemple de film „d’auteur” , numai că sunt situații când un regizor, nu numai că realizează multe filme, dar ia Oscarul doi ani la rând. Vezi columbianul Alejandro González Iñárritu! E drept că cineaștii noștri consideră oscarurile acre, dar, orșicât!
Îmi dau seama, totuși, că, la noi, descoperirea unui subiect cu potențial cinematografic și scrierea unui scenariu bun nu este floare albă pe câmpii! Dacă în poezie „e ușor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune”, în film nu e ușor. În primul rând cineaștii trebuie să fie conștienți, și nu prea sunt, că omul nu se deplasează la cinematograf ca să vadă același lucru ca la știrile tv. Vrea să vadă un film, un spectacol cinematografic. E greu să găsești un subiect absolut original, dar măcar modul de tratare al acestuia să fie mai deosebit.
Americanii își permit să facă filme cu atentate la viața Președintelui, pentru că ei chiar își asasinează președinții din când în când. Sau atentate de tot felul, că au destule. Despre crima organizată, răpiri, spargere de bănci, mafie, corupție, abuzuri în serviciile secrete sau senat, criminali în serie, psihopați și măceluri publice au seriale întregi, de succes. Toate acestea fac parte vizibil din viața reală, sunt perfect credibile, chiar dacă, de multe ori sunt amplificate pentru a fi convingătoare. Ei pot realiza un „Basic Instinct”, că au și cu cine, sau „Titanic”, noi, nu! Ba mai mult, și-au depășit de mult granițele, iar în Roma Antică sau Grecia din filmele lor se vorbește fluent engleza, sau în cele cu subiecte din clasicii ruși.
Șansa noastră, spuneam eu acum vreo două decenii, nu este imitarea americanilor, ci realizarea unor filme inteligente, cu specific românesc, pentru a-i interesa pe români și pentru a stârni curiozitatea străinilor. A apărut „Filantropica”, firește, nu la indicațiile mele, dar altele s-au lăsat mult așteptate. Filmul lui Nae avea un subiect original: cerșetoria de lux, filmul lui Cristi Puiu, „Moartea domnului Lăzărescu” nu avea un subiect original, dar era original tratat, de fapt profesional, din punct de vedere cinematografic. Altfel, personajele cineaștilor români au cu predilecție un IQ foarte scăzut, și nu se fac remarcate decât prin vocabularul suburban folosit.
Cauza e ușor de intuit. Regizorii noștri, ca scenariști, nu pot depăși stratul superficial al realității, pentru a pătrunde în profunzime. Pentru că nu au timp pentru așa ceva. Soluția este una simplă. Să apeleze la cei care pot și au timp să facă acest lucru, uneori pentru că o fac o singură dată în viață. Regia se poate învăța din filmele altora, dar scenariul, dacă se inspiră din alte filme, își pierde din interes și credibilitate.
Aparent, oricine este liber și capabil să scrie un scenariu. Mai ales dacă este și regizor. Numai că scenaristul-regizor este interesat în primul rând de cariera sa, deci de faimă. Respectiv de aprecierile criticilor de film, nu de numărul de spectatori, pe care mai nimeni nu-l cunoaște, sau nu-l ia în seamă. Așa că scrie și regizează filme pentru premii. De aceea, urmărește cam ce se premiază, și scrie similar. Voluntar, sau involuntar.
De exemplu, după ce la Cannes nu a fost luat în seamă, filmul lui Cristi Puiu, „Marfa și banii” a obținut la Salonic Premiul FIPRESCI, cu argumentarea - „pentru modul exemplar de folosire a resurselor minime în realizarea unui film inteligent, antrenant şi cu un deosebit impact social”.
Un „film inteligent”, folosind „resurse minime”, se referă, probabil la faptul că, alte filme americane, având un buget de zeci sau sute de milioane de dolari, au obținut același „impact social deosebit”. Ne gândim la filmele antidrog, mafie, trafic de arme ș.a. Numai că românilor nu prea li s-a părut „antrenant” drumul parcurs aproape în timp real într-un microbuz, mai ales că nu aveau motive expuse în film, sau „trimiteri” din viața reală, să se gândească la pomenitele filme americane, așa că au venit la cinematograf mai puțini de două mii. Ca urmare, „impactul social deosebit” preconizat, pentru care filmul a fost apreciat, nu s-a împlinit, dar premiul a fost acordat! Bulgărele a fost rostogolit, și de-atunci se consideră că Filmul Românesc a primit recunoașterea internațională. Noul val ieșea pe mal! Numai că străinii nu au împrumutat rețeta, în timp ce românii au folosit-o la greu(!?).
Într-adevăr, de-atunci, juriile internaționale au pus ochii pe noi. Mai ales ochiul cel înțelegător, protector, superior - îngăduitor că abia acum ieșim și noi din grotă. Cum personajele lui Cristi Puiu nu aveau un IQ prea ridicat, de vreme ce au acceptat o sumă foarte mare de bani pentru un transport „banal”, iar „filmul reflectă o profundă stare de degradare”, toți care râvneau la premii i-au urmat calea, și mulți au obținut acele premiile. Rezultatul nu a fost o cinematografie înfloritoare care să se autofinanțeze, ci premii multe cu filme care nu fac altceva decât să întărească senzația de „degradare” și IQ scăzut la români.
Aceste filme sunt luate și acum ca model de cei care scriu scenarii!
Cristi Puiu însuși și-a urmat exemplul, doar că a avansat de la 90 de minute de film la aproape 3 ore. Despre recentul „Sieranevada”, Telerama.fr scrie: „Nu căutați vreun motiv logic pentru titlul bizar al filmului: el este la fel de absurd ca România pe care o prezintă cineastul”.
Despre „Poziția copilului” cotidianul german „Die Welt” titrează: „Filmul este portretul unei țări și profilul psihologic al unei obsesii”.
Revista de cinema Première scrie despre „Bacalaureat”: [...] prezintă realist portretul unei Românii erodată de corupţie”.
Desigur, și cronicarii români au scris, conform unui vechi proverb, despre filmele premiate - numai de bine, deși criticul Vincent Canby atrăgea atenția în New York Times că: „Există, conștient sau inconștient, tendința de a ridica fleacurile, nimicurile cinematografice la rangul de artă!” Jignind inteligența spectatorului secolului 21, spun eu!
Cam aceasta este „imaginea” reflectată de filmul românesc în afară. E drept că celelalte filmele premiate au avut ulterior relativ mulți spectatori în țară, în principal curioși, dar aceasta nu a rezolvat situația cinematografiei române, nu mai vorbesc de starea socială! Grav este că imitatorii nu s-au ridicat la nivelul acestor filme, rezultând multe, prea multe filme foarte subțiri, ca să nu spun de-a dreptul proaste. Nici cronicarii, care au renunțat să mai scrie despre filmele proaste, nu au luat atitudine, și nici cineaștii care mai au ceva de spus nu-și dau seama că fiecare eșec cinematografic al altora nu alungă numai spectatorii acestora, ci și potențialii spectatori ai unor filme meritorii. Adică mai nimeni nu mai merge la filme românești!
Soluția este descoperirea unor subiecte și/sau scenarii cu un potențial cinematografic real, care să prezinte interes atât pentru publicul român, cât și străin.
Aparent se încearcă acest lucru, dar parcă totul se face cu teama ca nu cumva să se reușească din întâmplare și să se strice „echilibrul” existent. Nu cumva să se umbrească „marile realizări” de până acum!
Nu numai că la CNC nu se primesc scenarii din afara sistemului, dar toate workshop-urile se organizează numai și numai pentru „tinerii” scenariști. Aceștia nu au niciun fel de experiență, eventual doar tupeu, și nu prezintă pericol pentru actuala generație de cineaști decât poate peste 30 - 40 de ani! Nimeni nu caută scenarii, ci scenariști, ca și cum dacă-i pui cuiva o etichetă în frunte că e scenarist, gata, și scoate scenarii pe bandă rulantă!
Paradoxal este că filmele cele mai slabe nu sunt ale debutanților de la CNC, care au scuza unui buget redus, ci ale producătorilor consacrați care sunt și regizori și scenariști, și care dau vina pe distribuitor. Mă limitez la lista scurtă: „Palatul Pionierilor” , „Cel ales”, „Live”.
Norocul nostru că Ada Solomon nu scrie scenarii, dar, din păcate, nici nu citește după cum singură declară. De unde concluzia că nu scenariul contează, ci persoana care îl propune! Mi se pare „normal”, când banii vin de la CNC și sponsori, nu „din încasări anterioare”!
Când acești regizori - scenarişti - producători vor fi și distribuitori, cum își doresc toți, nu le mai rămâne decât să fie și spectatori. Singurii lor spectatori!