[ilustra.films]

Capitolul 2


25 de ani in urma...

Aveam 5 ani cand nu stiam ca imi placea sa ma plimb prin preajma casei, inteleg acum, din spirit de aventura. Incercam adesea sa ma indepartez cat mai mult de casa, straduindu-ma sa retin cat puteam de multe indicii ca sa ma pot intoarce teafar in locul in care dragostea neconditionata ma inconjura. Eram o fire singuratica iar asta ma ajuta in a imi dezvolta pornirile aventuroase, in neincetatele incercari de a largi orizonturile universului meu. Erau clare imaginile ce peste ani aveau sa reprezinte temelia fintei mele, acele simtaminte pe care le avem atunci cand privim un peisaj sau o imagine si ne aducem automat aminte de copilarie; un apus, un colt de blog, o fereastra sau mirosurile mamelor de gateau in alte apartamente ale blocului in care locuiam.
Imi placea enorm sa ma indepartez suficient cat sa-mi fie greu sa gasesc fereastra apartamentului nostru, printre zecile si zecile de alte ferestre. Poate ca era un fel de cautare a adrenalinei sau doar simpla joaca a unui copil singuratic si plictisit. Imi aduc aminte ca odata nu mai puteam sa vad fereastra si credeam ca m-am ratacit. Acela a fost primul moment de totala singurate cu mine. Primul moment in care tot ce aveam de facut era sa vorbesc cu interiorul meu si sa gasesc o solutie la problema. Atunci mi-am aflat pentru prima oara vocea, atunci am inteles pentru prima oara ca defapt nu sunt singur si ca insiderent ce fac sau unde sunt... cineva are grija de mine.
Am plans putin pana sa imi dau seama ca defapt eram mai aproape de casa decat credeam. Nu a fost nevoie insa sa vad fereastra, aceasta fiind ascunsa dupa alte blocuri, a fost suficient sa re-identific indiciile pe care ma straduiam sa nu le pierd din mintea mea: casa cu o singura camera (centrala electrica), masina stricata vesnic stand in acelasi loc, geamurile dreptunghiular-late, in perechi de cate doua de o parte si de alta a ferestrei apartamentului nostru (la distanta simetrica de cate trei alte ferestre fiecare) sau chiar... cofetaria cartierului. Stiam ca ma indepartam foarte mult (o distanta mult mai mica in realitate) atunci cand puteam sa vad, de la distanta, cofetaria
Acele ferestre dreptunghiular-late in perechi de cate doua, de sus pana in josul blocului, imi suscitau imaginatia. Priveam spre ele si dintr-o data, ca din senin, puteam sa privesc prin oricare din aceste ferestre, indiferent de etaj ca si cum as fi devenit un gigant. Alte ori, vedeam ochi, imensi ochi privind spre mine in locul acestor ferestre. Cateodata ochii erau nervosi si cateodata ochii erau inexpresivi. Certe e ca acele ferestre, in final, imi erau prietene.
Imi mai placea sa ma duc cat mai aproape de blocuri, lipsit de peretii acestuia si sa privesc in sus, catre celalalt capat, spre norii care treceau sau pur si simplu... spre cer. Acela era un moment special pentru mine pentru ca niciodata nu ma siteam mai singur decat in acel moment. (...)