[Cretzulynne]

Elegia a şaptea

Să nu mai fie nici o implorare; nu implorare, ci glas matur
să fie natura strigătului tău; în adevăr, tu ai striga preacurat
ca o pasăre, când suitorul anotimp o înalţă, aproape uitând
că este o vietate mâhnită şi nu numai o inimă singuratică -,
pe care-o aruncă-n seninul azurului,
în inima cerului. Ca şi pasărea
şi tu ai implora, aşa încât, nevăzută încă,
să te afle prietena, tăcută, în care se trezeşte pe-ncetul un răspuns
ce se înflăcărează ascultându-te, -
- cutezătoarei tale simţiri, simţirea ei arzătoare.

O, şi primăvara ar înţelege -, că nu există vreun loc
care să nu poarte sunetul Bunei-Vestiri. Mai întâi
acea firavă izbucnire întrebătoare, în jurul căreia, cu larguri
de linişti crescânde o domoleşte o zi pură ce-ncuviinţează.
Apoi treptele suitoare, treptele chemării urcând până la visatul
templu al viitorului -, apoi trilurile, - fântânile
a căror pătimaşă ţâşnire revărsarea o prevesteşte
într-un joc plin de făgăduinţi... Şi în faţa sa vara.
Nu doar numai dimineţile toate-ale verii -, nici numai
cum ele se preschimbă în zi strălucind în fecioria-nceputului.
Nu numai zilele, atât de duioase cu florile,
şi sus, puternice şi măreţe cu falnicii arbori.
Nu doar evlavia acestor învoalte puteri,
nici numai cărările, nu numai pajiştile în soare-apune,
nu numai, după o furtună târzie, acel suflu curat al limpezirii,
nu numai apropiatul somn şi acea presimţire, seara ...
ci nopţile! Înaltele nopţi ale verii,
ci stelele, stelele acestui pământ.
O, într-o zi să nu mai exişti şi infinit să ştii
stelele toate: cum, o, cum le-am putut uita!

Iată, atunci mi-aş chema iubita. Dar nu numai EA
ar veni... - Ar veni din şubredele lor morminte
copile, care s-ar trezi şi-ar sta aici, lângă mine... Căci cum aş putea
să pun hotare chemării odată strigate? Cei scufundaţi năzuiesc
mereu să ajungă iar pe pământ. - Voi, copii,
un lucru odată-nsuşit, preţuieşte cât multe.
Să nu credeţi că Soarta-i mai mult decât condensarea Copilăriei;
de câte ori nu l-aţi întrecut pe cel drag, respirând,
gâfâind în goana preafericită după nimic, în libertatea pură.

Să fii aici, pe pământ, e minunat! Voi aţi ştiut aceasta, şi VOI, fetelor
cele prăbuşite şi aparent nimic nemaiavând -, voi rătăcind pe cele mai
duşmănoase uliţi ale oraşelor, voi - putreziciunii sau căderii
sortite. Căci a existat un ceas pentru fiecare, poate că nu
o oră întreagă, - ceva între două clipe, un răstimp
scăpând măsurilor timpului -, când ele-au avut o existenţă.
Au avut totul. Vinele pline de viaţă.
Ci noi uităm aşa de uşor ceea ce vecinul zeflemitor, râzând,
nu ni-l încuviinţează sau nu ni-l râvneşte. Desigur,
am voi s-o arătăm, deşi fericirea cea mai vădită
numai atunci ni se dezvăluie, când o preschimbăm în noi înşine.

Nicăieri, iubito, nu va fi lume decât înăuntru. Viaţa noastră
are loc în prefaceri. Şi mereu împuţinându-se,
se destramă ce se află-n afară. Unde cândva era o casă trainică,
răzbate-acum o întruchipare fantomatică,
ţinând cu totul de închipuire, ca şi cum ar sta încă toată în creier.
Spiritul timpului şi-adună puteri peste puteri,
el care este la fel de inform ca şi încordatul
avânt pe care-l soarbe din lucrurile toate.
Pentru el templu nu mai există. Această risipă a inimii
o păstrăm tăinuind-o în noi. Da, acolo unde încă mai stăruie vreun lucru
altă dată slujit, implorat în genunchi-,
se păstrează, ca atare, tinzând spre nevăzut.
Mulţi sunt cei care nu-l mai zăresc, fără să aibă totuşi norocul
de a-l zidi acum LĂUNTRIC cu pilaştri şi statui, mai măreţ încă!
Fiece-năbuşită răsucire-n adâncuri a lumii are atari desmoşteniţi,
cărora nici ce a fost, nici ce se apropie nu le aparţine.
Căci chiar şi ceea ce-i foarte aproape, departe-i de oameni.
PE NOI nu trebuie să ne tulbure asta; dimpotrivă,
să-ntărească în noi păstrarea înfăţişării aici recunoscută. -
Faptul acesta S-A ÎNĂLŢAT odinioară printre oameni, în miezul destinului, nimicitorul,
se-nălţa în miezul lui Nu-se-ştie-ncotro, ca înzestrat cu fiinţare,
şi stele spre sine înclina din mai neîndoielnice ceruri. Îngere,
ŢIE ţi-l arăt încă AICI, în contemplarea ta stă,
mântuit până la urmă, şi-acum în sfârşit înălţat.
Columne, piloni, Sfinxul, muribundul avânt al susţinerii,
cenuşiu, a domului din oraşul ce piere sau îi este străin.

N-a fost aceasta o minune? O, Îngere, miră-te, căci
NOI suntem aceasta, noi, o, tu, Mărite, mărturiseşte-o,
am putut împlini asemenea lucruri: suflul meu
prea firav este pentru deplina slăvire. Astfel, noi
nu am lăsat să se piardă spaţiile, dăruitoarele, aceste
spaţii ALE NOASTRE. (Cât de înfricoşător de imense par a fi ele,
că nici cu milenii de simţire n-am putut să le umplem).
Dar un turn era măreţ totuşi, nu-i aşa? O, Îngere,
fost-a el măreţ şi încă alături de tine? Chartres sublim era -,
iar muzica suia înalt, tot mai înalt, până ce ne depăşea. Şi totuşi,
chiar numai o îndrăgostită-, oh, singură la fereastră, noaptea...
nu a ajuns la genunchii tăi -?
Să nu crezi că te implor.
Îngere şi chiar de te-aş implora! Nu ai veni.
Căci chemarea mea este mereu plină de refuz. Împotriva
unui atât de puternic şuvoi tu nu poţi trece. Ca un braţ înălţat
este strigătul meu. Şi mâna lui desfăcută
sus, ca să apuce, în faţa ta
într-un gest de apărare şi prevenire,
Denecuprinsule, rămâne larg deschisă.






Elegia a opta
(Dedicată lui Rudolf Kassner)

Cu toţi ochii vieţuitoarelor văd
DESCHISUL. Numai ochii noştri sunt ca întorşi
şi aşezaţi ca nişte capcane,
roată, în jurul liberei ieşiri.
Ceea ce ESTE-n afară noi nu ştim decât
din căutătura animalului; căci până şi pe prunc
îl răsucim şi-l silim să privească-napoi
lumea formelor şi nu DESCHISUL, care
pe chipul animalelor atât de adânc e. Liber de moarte.
Noi numai PE EA o vedem; dar slobodul animal
are mereu asfinţitu-i în urmă,
iar în faţă pe Dumnezeu, - şi chiar când el înaintează,
înaintează în veşnicie; aşa cum îşi petrec curgerea fântânile.
Ci NOI, nicicând, nici măcar o singură zi
nu avem în faţă spaţiul pur, unde florile
la nesfârşit se învoaltă. Necontenit este Lume,
şi niciodată acel Nicăieri fără Nimic:
Purul, Nevegheatul, pe care-l respiri
şi ŞTII că-i fără margini şi nu-l râvneşti.
Un copil, uneori tăcut se pierde în el şi cineva îl zgâlţâie şi-l dezmeticeşte.
Sau un altul moare şi ESTE, devine acel niciunde.
Căci în apropierea morţii nu mai vedem moartea, ci ÎNAFARĂ.
În ochii noştri ficşi se deschide poate atunci
marea privire a animalului.
Îndrăgostiţii, dacă celălalt n-ar fi, mascându-i văzul,
aproape-ar fi de asta, şi-s cuprinşi de uimire...
Ca din greşeală, li se întredeschide
înapoia celuilalt... Dar peste celălalt
nu trece nimeni, şi iarăşi închis e în lume.
Întorşi mereu către Creaţie, noi vedem
doar în răsfrângeri acel Liber,
pe care noi înşine-l întunecăm. Sau poate când un animal,
mut ridicându-şi ochii, ne străbate cu privirea-i liniştită.
Iată ce se numeşte soartă: să fii în faţa lumii
- atât şi nimic mai mult şi mereu în faţă.

Dacă animalul, sigur pe sine venind către noi
o conştiinţă-ar avea, ca a noastră,
el ne-ar întoarce din cale şi ne-ar purta
în sensul mersului său. Dar pentru el fiinţa sa
e nemărginită, fără zăgazuri şi fără privire
către-a sa stare, la fel de pură ca şi viziunea sa.
Şi-acolo unde noi vedem viitor, el vede totul
şi-n Totul se vede pe sine şi vindecat e astfel de-a pururi.

Şi totuşi, această sălbăticiune ageră şi caldă
duce povara şi grija unei nesfârşite melancolii.
Căci şi în ea dăinuie ceea ce pe noi adesea ne copleşeşte:
- amintirea, ca şi cum toate spre care năzuim
altădată mai aproape ne erau, mai cu credinţă
şi-n infinit de suavă comuniune. Aici totul este distanţă,
şi-acolo totul era suflu. După patria dintâi,
cea de-a doua hibridă pare
şi-n destrămare ca vântul.
O, fericirea MICII făpturi,
care RĂMÂNE mereu în Sânul care-a purtat-o;
o, noroc al gâzei ce saltă LĂUNTRIC
chiar şi-atunci când nunteşte; căci Sânul e Totul.
Şi iată semisiguranţa păsării, ea care prin obârşie
întrezăreşte-amândouă tărâmurile
ca şi cum ar fi sufletul unui Etrusc
ivit dintr-un mort, pe care sicriu-l închisese,
totuşi cu portretul său în veşnică hodină drept capac.
Şi cât de tulburat este cel care trebuie să zboare,
avântându-se afară dintr-un sân. Ca înfricoşat de sine,
despică văzduhul aşa cum o fisură
ceaşca o frânge. Aşa sfâşie porţelanul serii
dâra lăsată de-al liliacului zbor.

Iar noi: spectatori, pretutindeni, mereu,
întorşi către totul şi niciodată dincolo-n afară!
Suntem copleşiţi. Orânduim. Totul se sfarmă.
Din nou rânduim şi iar se ruinează. Noi înşine ne prăbuşim.

Cine ne-a răsucit în aşa fel că noi,
orice-am face, ne aflăm mereu în postura
celui care pleacă? Ca şi cum, ajuns
pe dealul din urmă, de unde încă o dată întreagă
valea sa i se arată, se-ntoarce, stă, întârzie-,
aşa şi noi vieţuim şi mereu ne luăm rămas bun.






Elegia a noua

De ce, când mai lesne-ar fi să-ţi petreci popasul existenţei
în chip de laur, puţin mai întunecat decât orice
alt verde, cu-acele vălurele (ca un surâs de briză)
pe marginea fiecărei frunze -: de ce atunci
suntem siliţi să fim om - şi destinul ocolindu-l,
să ducem dorul unui destin?
O, NU, pentru că EXISTĂ fericire,
acest pripit câştig al unei apropiate pierderi.
Nici din curiozitate, sau numai pentru deprinderea inimii
ce s-ar AFLA şi în laur...

Ci pentru că a fi aici este mult, şi pesemne
tot ce-i aici, pieritorul acesta, are nevoie de noi,
fiindu-ne în chip ciudat hărăzit. Nouă, cei mai pieritori. O DATĂ
fiecare lucru, O SINGURĂ dată. O DATĂ şi nimic mai mult.
Şi noi, de asemeni O DATĂ. Nicicând încă o dată. Dar aceasta -
O SINGURĂ DATĂ ar fi existat chiar dacă-i numai O DATĂ:
PĂMÂNTEŞTE să fi existat, nu pare cu putinţă a fi tăgăduit.

Şi-astfel ne zorim şi voim această-mplinire,
voim s-o încăpem în mâinile noastre umile,
în preaplinul privirilor şi în inima noastră fără cuvinte.
Să ne preschimbăm în ea însăşi voim. - Cui să o dăruim?
Cel mai drag ni-i să păstrăm totul mereu... Ah! în celălalt raport,
vai, ce-am putea lua cu noi dincolo? Nu privirea, încet-încet
învăţată aici, şi nimic din tot ce s-a petrecut aici. Nimic.
Durerile, deci. Deci, înainte de toate tot ce greu apasă,
deci lunga-ncercare a dragostei, - nimic, deci, decât - pur -
Denegrăitul. Dar, mai apoi
printre stele, la ce bun: ELE sunt CU MULT mai de nespus.
Nici pribeagul, de pe povârnişul muntelui,
nu duce în vale un pumn de pământ, de negrăit orişicui, ci
un cuvânt agonisit - unul pur - galbena şi vioria
genţiană. Suntem poate AICI să spunem: casă,
punte, fântână, ulcior, poartă, livadă, fereastră, -
şi mai înalt: coloană, turn... dar S-O SPUNEM, înţelege!
s-o spunem AŞA cum lucrurile nicicând în adâncul lor
nu şi-au închipuit că sunt. Nu-i oare tainic vicleşug
din partea tăcutului pământ când el îmboldeşte pe-ndrăgostiţi
ca în simţirea lor fiece lucru să suie-n extaz?
Pragul: ce este pentru doi îndrăgostiţi,
dacă tocesc puţin acest vechi prag al uşii,
după atâţia alţii câţi au trecut
şi-naintea celor care-or veni..., atât de uşor.

AICI este vremea ROSTIRII, AICI e patria sa.
Grăieşte şi mărturiseşte. Mai mult ca oricând
se prăbuşesc lucrurile-aici, cele pe care le poţi vieţui, căci
ceea ce le înlocuieşte spulberându-le e-o lucrare fără chip.
O înfăptuire sub cruste gata în orice clipă să crape
de îndată ce impulsul lăuntric creşte
şi astfel se îngrădeşte.
Între ciocane dăinuie
inima noastră, ca limba
între dinţi, dar care totuşi
slăvitoare rămâne.

Îngerului Lumea slăveşte-o şi nu Negrăitul; PE EL
nu-l poţi ului cu măreţe simţiri; în tărâmul
unde el mai deplin se simte, tu eşti doar un începător.
Tocmai de aceea, lui arată-i ceea ce-i simplu, lucrul pe-ncetul modelat din generaţie în generaţie
şi care vieţuieşte ca un bun al nostru, aici la-ndemână şi-n privirile noastre.
Rosteşte-i lucrurile. Se va opri uimit, aşa cum tu uimit ai rămas
în faţa frânghierului din Roma sau a olarului de pe Nil.
Arată-i cât de fericit poate fi un lucru, cât de fără vină şi-al nostru,
cum până şi geamătul durerii pur se-ntruchipează,
slujeşte ca un lucru, sau moare într-un lucru -, şi dincolo,
din trupul viorii, fericit, evadează. Şi aceasta,
că tu le slăveşti, o-nţeleg lucrurile din destrămare trăind;
trecătoare, ele se încred în noi ca într-un mântuitor,
noi, cei mai trecători.
Ele o vor, şi este datoria noastră să le prefacem în inima noastră nezărită,
- o, nesfârşit - în noi înşine! Indiferent ce-am deveni noi până la urmă.

Pământule, oare nu aceasta ţi-i voia: nezărit
în noi să renaşti? Nu-i oare visul tău
cândva să fii nezărit? Pământule! nevăzut!
Ce altceva dacă nu prefacerea e nepotolita-ţi menire?
Pământule, dragule, voiesc. O, crede-mă,
nu e nevoie de toate primăverile tale pentru a mă câştiga, - UNA,
ah! una singură e sângelui deja prea mult.
Fără de nume ţie îţi sunt hărăzit, şi de foarte departe.
Dreptatea totdeauna fost-a de partea ta şi e descoperirea
ta sfântă moartea în care te poţi încrede.

Iată, trăiesc. Din ce? nici copilăria, nici viitorul
nu se împuţinează... O fiinţare peste măsură
îmi irumpe în inimă.






Elegia a zecea

De-ar veni în sfârşit ziua când, ieşind din crunta înţelegere,
imn de bucurie şi slavă să înalţ îngerilor ce încuviinţează.
Nici una din limpezile bătăi ale inimii să nu dea greş
pe strunele moi, şovăielnice, sau
gata să se rupă. Chipul meu înrourat
mai strălucitor să mă facă; înflorească-n sfârşit nezăritele lacrimi.
O, cât de dragi mi-aţi fi atunci, mâhnitelor nopţi.
Cum de nu v-am primit îngenuncheat, nealinate surori,
cum de nu m-am lăsat răsfirat în răsfiratele voastre şuviţe.
Noi, risipitori ai durerilor. Cum încercăm să întrezărim,
în trista durată, dacă nu cumva se sfârşesc. Ele sunt însă, în adevăr,
frunzişul pururea verde, sensul nostru obscur,
UNUL din anotimpurile tainicului an, şi nu numai
anotimp - ci mult mai mult - loc, aşezare, culcuş, sol, lăcaş.

Vai, într-adevăr, cât de străine sunt uliţele Cetăţii-Durere,
unde, în falsa linişte făcută din zgomot asurzitor,
violent smulsă din tiparele golului,
se făleşte poleita larmă, monument al tumultului.
O, cum ar zdrobi un înger sub tălpi, fără urmă, Târgul Consolării,
mărginit de Biserică, de-a gata cumpărată:
curăţică şi închisă şi dezamăgită, ca un oficiu poştal duminica.
Afară însă, necontenit se-ncreţesc marginile bâlciului.
Scrâncioburi ale libertăţii! Scafandrii şi scamatorii zelului!
Şi tirul cu figurinele norocului chinovărit,
unde ceva ţopăie la ţintă şi zdrăngăne ca tinicheaua,
când unul, mai dibaci, nimereşte. Şi în aplauze pleacă-ameţit
mai departe, la voia întâmplării; căci tarabele pe orice curios îl atrag
trâmbiţând şi lărmuind. Adulţii au ceva
mai departe de văzut, cum banii puiesc anatomic,
nu numai pentru distracţie: sexul banului,
totul, întregul, afacerea -, asta instruieşte şi te face rodnic...
... Oh, dar numai ceva mai încolo, în afară
după ultimul gard pe care-i lipit afişul: "Fără de Moarte",
acea bere amară, care pare dulce celor ce o sorb,
în timp ce alte distracţii proaspete mestecă într-una...,
chiar în spatele gardului, chiar după el, acolo se află cu adevărat REALUL.
Copiii se joacă, îndrăgostiţii se-mbrăţişează, -deoparte
şi gravi în iarba săracă, şi câini domnesc peste natură.
Adolescentul este atras mai departe, poate îndrăgeşte
o tânără Tânguire... În urma ei mergând, ajunge-n poieni. Ea-i spune:
- Departe. Noi locuim acolo, afară...
Unde? şi tânărul o urmează.
Ţinuta-i îl farmecă. Umerii, gâtul -, poate că
este de nobilă viţă. Dar o lasă, se-ntoarce,
se uită-napoi, face semn... La ce bun? E doar o tânguire.

Numai morţii tineri, în starea lor dintâi
a liniştii peste timp, a desprinderii,
o urmează cu drag. Pe fete
le-aşteaptă şi se-mprieteneşte cu ele. Blând le arată
ceea ce poartă: perle ale durerii şi-ale răbdării
finele văluri. - Pe tineri însă
îi însoţeşte tăcând.

Dar acolo, în vale, unde-şi au lăcaşul, una din cele mai vârstnice Tânguiri
îl ia în grijă pe tânăr când acesta pune-ntrebări: - Odinioară,
spune ea, am fost un neam mare, noi Tânguirile. Străbunii noştri
săpau la mine acolo în munţii cei mari; găseşti câteodată
la oameni, vreo aşchie şlefuită din durerea străveche,
sau, din bătrânul vulcan, o bucată de mânie-mpietrită ca zgura.
Ei bine, de-acolo-şi trăgea obârşia. Cândva fost-am bogate. -
Şi ea-l conduce cu blândeţe prin întinsa privelişte a Tânguirilor,
şi-i arată coloanele templelor sau ruinele falnicelor castele
din care prinţi ai Tânguirii domneau odinioară-nţelept
peste ţară. Îi arată înalţii arbori de lacrimi
şi câmpii de-nfloritor alean
(cei vii le ştiu numai în chip de catifelat frunziş);
i-arată animalele bocetului, păscând, - şi uneori
o pasăre ţâşneşte cuprinsă de spaimă şi zboru-i săgetat
în privirea lor înălţată înscrie până departe icoana însinguratului ei ţipăt. -
Seara, îl duce la mormintele strămoşilor
din neamul Jeluirilor, - sibile, prooroci.
Dar când noaptea se-apropie, atunci păşesc mai încet, şi-n curând
asemenea lunii se-nalţă, veghind peste toate
monumentul funebru. Frate cu cel de la Nil,
sublimul Sfinx -: chip al tăinuitei cămări.
Şi uimirea-i cuprinde în faţa acestei încununate frunţi, ce pururi
tăcând, pe cumpăna stelelor aşează
icoana umană.

Ci privirea sa ameţită încă de proaspăta moarte
nu o desluşeşte. Contemplarea ei, dimpotrivă,
sperie bufniţa dindărătul marginii Pschentului (Pschentul este coroana Egiptului de Sus şi a Egiptului de Jos - n.r.) Şi ea
cu o prelungă, înceată atingere de-a lungul obrazului,
pe cea mai pârguită rotunjime a lui,
delicat desenează în noul
auz al mortului, pe-o foaie
îndoit desfăcută, negrăitul contur.

Iar mai înalt, stelele. Noile. Stelele acestui tărâm al Durerii.
Lin Tânguirea le numeşte: - uite, aici:
CAVALERUL, TOIAGUL, iar constelaţia mai deplină ei o numesc:
COROANE DE FRUCTE. Şi mai departe, către pol:
LEAGĂN; DRUM; CARTE-ARZĂTOARE; PĂPUŞĂ; FEREASTRĂ.
Dar pe cerul de miazăzi, fără prihană ca-n palma unei mâini
binecuvântate, limpede strălucind - marele M,
care-nsemnează Mumele... -

Dar e timpul să plece cel mort, şi tăcând, Tânguirea mai vârstnică
îl duce până la valea prăpăstioasă
unde, în clarul lunii, licăreşte
Izvorul Bucuriei. Cu evlavie
ea îl numeşte şi-i spune: "La oameni
acesta-i un şuvoi ce năvalnic îi poartă".

Se opresc la poalele muntelui.
Şi-acolo ea-l strânge la piept plângând.

Singur el urcă, se pierde în munţii Durerii-din-Începuturi.
Şi nici măcar o dată nu mai răsună pasul său
din acel destin fără grai.

Dar dacă cei nesfârşit morţi ar trezi în noi un simbol
iată, ne-ar arăta mâţişorii
atârnând în alunii golaşi sau
ne-ar vorbi despre ploaia ce cade pe-ntunecatul pământ primăvara.

Şi noi, care-nţelegem norocul
ca pe-un SUIŞ, am fi cuprinşi de-nfiorare
care-aproape ne doboară
când ceea ce este fericit CADE.

traducere şi note George Popa
Editura Polirom, 2000

Cu aceasta ocazie am aflat si limita numarului de caractere pentru o postare = 30.000 de caractere.