Le mépris (1963) aka Contempt (1963)
1. Frustrarea unui regizor revarsata asupra propriului copil;
In incercarea de a transmite un mesaj personal si pentru a minimaliza impactul unui astfel de gest asupra productiei finale, Godard imparte timpul alocat acestui film in doua parti ce se amesteca cu greutate, jumatati aproape indisolubile una in alta. Si totusi, produsul final ramane unitar, mai ales prin introducerea Odiseei lui Homer ca liant al celor 2 planuri distincte. Faptul ca reinterpretarea epopeii grecesti se transpune in viata conjugala a celor doua personaje principale, reuseste prin genialitatea ajustarii detaliilor sa argumenteze povestea despre rafuiala personala si astfel filmul sa nu para divizat si greu de urmarit de catre spectator.
Drama artistului sau uciderea cinemaului european de catre influentii producatori croiti pe stil american sunt temele ce ii intuneca viziunea artistica a tanarului regizor francez. Incercarea de a analiza tragedia cuplului, emanciparea femeii sau imbinarea actului de creatie cu viata de familie, sunt deraiate intentionat de pe ruta fireasca cu care eram obisnuiti, in incecrcarea de a face loc vocii furibunde ce se vede obligata sa ia atitudine impotriva terfelirii valorilor artistice.
Obligativitatea introducerii scenelor nud cu cea care reprezenta personalitatea cinematografica a momentului, Brigitte Bardot, Camille in rolul ei din film, in incercarea de a maximiza profitul obtinut de pe urma proiectiei, il determina pe Godard se caute razbunare utilizand arsenalul din dotare; iar acest lucru se intampla in cel mai crunt mod cu putinta: portretul zugravit finantatorului de film este chintesenta grotescului si mitocaniei umane. Incult pana la ridicol, vulgar si badaran, un parvenit in toata puterea cuvantului, Jerry, (Jack Palance) - posibila oglinda a producatorului lui
Le Mepris, Joseph Levine, este probabil imaginea tuturor frustrarilor si umilintelor indurate de regizor. Introducerea acestui personaj vorbeste de la sine de tensiunile acumulate si inmagazinate de Jean-Luc. Jerry il contracta pe Paul, (Michel Piccoli), pentru a-i scrie povestea asa cum si-o doreste el, stiind cu siguranta ca acest scriitoras va accepta propunerea si se va injosi deoarece are nevoie de bani, ceea ce pentru el ca milionar nu reprezinta o problema. Pozitia pe care o ia asistenta in momentul in care acesta scrie cecul sau hohotele vulgare la vederea pe ecran a unui nud, - trimitere explicita catre impunerea ce i s-a facut - surprind lipsa de educatie pe care o emana orice iubitor de zei ce mai are si impresia ca intelege aceasta stare intrucat si el e unul dintre ei. Replica lui Fritz Lang, personaj ce intruchipeaza viziunea artistului de geniu in acest film este tot atat de explicita ca si trasaturile mitocanesti ce i se atribuie lui Jerry, doar ca mult mai patrunzatoare si mai erudita: "nu zeii i-au facut pe oameni Jerry, ci oamenii pe zei".
Constient de derapajul sau, Godard isi face si o autocritica subtila atunci cand il pune pe producator sa recite o maxima-indemn ce se vrea o mea culpa si o recunoastere a dificilei situatii in care s-a ajuns: "Inteleptul nu il asupreste pe calalalt cu suprematia lui si nu il umileste pentru neputinta lui", insa concluzioneaza tot printr-un astfel de citat ce de aceasta data ii este oferita lui Fritz: "producatorul e acel lucru de care ma pot lipsi cu usurinta".
Acestea fiind faptele, ar fi multe de discutat despre cat si mai ales unde e adevarul celor doua tabere. Daca creatorul de arta, regizor si scenarist in cazul nostru, este dispus sa inteleaga diferenta dar mai ales importanta fiecarui pion ce se implica in procesul de realizare a unei opere sau daca o astfel de analiza ii depaseste capacitatea sa de a interactiona cu realitatea cotidiana sau cu simtul sau practic, lucru deloc neobisnuit la artistii ce cautau sa se distanteze total de tot ceea ce i-ar putea distrage de la ideile lor. Bussines man-ul isi are talentul sau de a face banii pe care ulterior ii cheltuie asigurand finantarea actului artistic iar creatorul are datoria sa cosmetizeze dorintele acestui om al cifrelor cu viziunea sa unica si plina de semnificatii. Ceea ce Godard si realizeaza in scena de inceput a filmului, cand asigurandu-se ca bifeaza norma ce i s-a impus, reuseste sa depaseasca vulgarul situatiei si sa realizeze o contemplare a frumusetii naturii feminine, materie prima avand din belsug.
Si iata-ne ajunsi, mai greu decat mi-am imaginat, dar aceste amanunte atat de stringente in economia peliculei trebuiau spuse, la partea romantica-dramatica a peliculei.
.................................................. .................................................. .........................................
2. O alta fila in tomul "Cum sa intelegi femeia", compus, imaginat si dezvoltat de Godard.
Inceput asadar cu un momet plin de erotism poetic, efect obtinut datorita maiestriei cu care Godard slefuieste imaginea, filmul sare prea brusc inspre ispita si totul se tulbura atunci cand frumoasa Camille este coplesita de opulenta si mai ales de fermitatea si hotararea cu care se afiseaza Jerry. Desi pare superficiala si poate chiar frivola atitudinea tinerei sotii, lucrurile nu sunt deloc atat de simple pe cat pot parea ele in urma citirii catorva randuri asternute in scris. Bulversata, Camille incearca sa regaseasca siguranta si dragostea in propriul camin, doar ca se loveste de alte incertitudini, cele ale sotului ei, Paul. Modul in care acesta o ofera celui bogat este tot atat de dezgustator pentru sensibila muza cum este insasi prezenta acestui personaj autosuficient si ingamfat. Faptul ca Paul, desi constient de tot ceea ce se intampla in jurul sau si al Camillei, continua sa o impinga pe aceasta in bratele celui care se va dovedi in final pentru superba blonda, biletul de evadare din acest mariaj transformat in cosmar, va fi regretat abia cand totul va fi sa fie tardiv si cand nimic nu ar mai putea recupera ceea ce s-a pierdut definitiv.
Superbele colaje, doua la numar, ce ii dezvaluie lui Paul adevaratele intentii ale producatorului cu privire la frumoasa sa sotie dar si faptul ca mariajul lui a ajuns la sfarsit, aduc mult cu tehnica brevet a lui Godard de "taiere in cadru", doar ca aici au un rol bine determinat si acompaniate de acea muzica meditativ-contemplativa, rememoreaza si omagiaza frumusetea feminina, cu toate micile ei cochetarii. Acele gesturi, acele piruete vatre obiectiv sau acele atingeri din subtile, greu de descifrat de partea masculina, chiar daca totul se intampla sub privirile acestuia, descriu cum nu se poate mai fidel firea inaccesibila, incapatanata si misterioasa a femeii moderne, cocheta si patrunzatoare in egala masura.
Intrebarile dintru inceput si raspunsurile "corecte" oferite de Paul, unele mai reusite decat altele, nu par sa il fi ajutat pe eroul povestii defel. E limpede acum, la terminarea filmului ca diafana prezenta cauta mai mult. Ce? Mi-e imposibil sa spun intrucat si eu fac parte dintre aceste capuri patrate ce scriu mereu la aceeasi carte despre Descifrarea Sentimentelor Feminine si a Comportamentului Acesteia. Iar ori de cate ori se incepe un nou volum, simt ca o luam de la capatsi ca tot ce s-a deja scris in cele precedent se contrazic si se anuleaza unele pe altele. Romanul feminin tipic.
Iar Godard, aidoma scriitorului britanic William Golding, stie ca: "femeile sunt nebune atunci cand pretind ca sunt egale barbatilor, ele fiind net superioare acestora si intotdeauna au fost".
Finalul este ciudat prin dramatismul lui. Lipsa de reactie la aceasta tragedie, continuarea vietii in cea mai simpla forma cu putinta, socheaza si bulverseaza spectatorul care nu prea poate sa treaca chiar atat de iute de la episodul in care cei doi soti tocmai isi marturiseau iubirea "totala, tandra si tragica", la aceasta acceptare indiferenta, oarecum impaciuitoare a disparitiei pentru totdeauna. Sa se fi stins o dragoste adevarata cu asa o repeziciune? Imposibil! Si totusi Godard a ales un astfel de final.
Despre genericul de inceput o sa spun doar ca iarasi a gasit controversatul regizor o cale prin care sa desfiinteze un tipar arhifolosit prin acea recitare a colaboratorilor la acest proiect. Culorile au si ele probabil un rol, alternanta filtrelor folosite de catre cameramani la filmarea scenei tandra de la inceput si prin care se obtine o imagine rosie, apoi alba si apoi albastra. Imi scapa insa ca si semnificatie; Adica, in afara faptului ca reprezentand steagul Frantei, intareste ideea de productie Franceza ce isi plaseaza actiunea in Italia si ca mai accentueaza si aceasta increngatura de nationalitati pe care filmul o contine, (cei doi protagonisti sunt francezi ce locuiesc in Italia si care au intrat intr-o relatie contractuala cu un producator american ce a angajat ca si regizor un neamt), alta insemnatate nu prea vad. Chiar as fi interesat daca cineva poate sa-mi decripteze acest amanunt ce pentru mine ramane un mister.
Concluzie: Cel mai dur film-protest al lui Godard, dar si probabil, cel mai sensibil din cate a realizat. Beneficiind de un buget consistent, regizorul l-a cooptat in proiectul sau pe consacratul regizor german Fritz Lang, caruia ii si acorda un spatiu privilegiat in care ii pomeneste cu un profund respect, unele din creatiile sale. A cooptat-o si pe zeita cinematografului francez, incantatoarea Brigitte Bardot, actrita pe care tinea cu tot dinadinsul sa o aiba intr-unul din proiectele sale. O analiza a feminitatii, o incercare de a patrunde in tainele acestor fiinte diafane dar pe care a dorit sa le lase nedescifrate si la fel de misterioase pentru ca asa si trebuie sa fie o femeie.
Nota 7,77!