Din cauza pasiunii pentru plimbările pe arătură și din cauza senzației că listele cu artiști seamănă prea mult cu înșiruirea jucătorilor dintr-o echipă de fotbal, nu voi începe prin a anunța
primul 11. Mai bine o mărturisire: mă atrag naturile religioase (dar nu teziștii, sermonizanții și sentimentalii), adică acei regizori în ale căror opere se manifestă un impuls distructiv sau, cu un termen aparent mai blînd, transformator (dar, iarăși o precizare, nu votez cu
revoluționarii,
anarhiștii ori cu găunoșenia unei anumite avangarde). De ce impuls distructiv? Simplu: inferiorul, parazitarul, iluzoriul - în care se lăfăie tot omul - trebuie să facă loc pentru ceea ce le depășește, distrugerea fiind o precondiție a creației. Există, într-una din poveștile lui Ispirescu (să-l lăsăm pe Nietzsche să-și mai tragă sufletul, că deja seamănă cu un ghișeu), o imagine sugestivă, dacă nu și exemplară: Făt-Frumos, argățind anonim la grădina împărătească, își cheamă calul (sau ce-o fi acela), îi pune căpăstrul și, cînd crede că nu-l vede nimeni (cu toate că mezina...), ia în copite grădina de care trebuia să se îngrijească, reducînd-o la haos. Însă numai pentru a o face, pînă la urmă, "de trei ori mai frumoasă decît era." Asta îmi amintește de viziunea lui Kazantzakis asupra dansului, pentru autorul lui Zorba dansul însemnînd eliberare, dez-lănțuire, adică rupere a lanțurilor prin acțiunea de a călca, pe cît se poate cu metodă,
lumea în picioare, sau, ca să n-o mai dăm pe după vișin, prin distrugerea ei. (Pe mine m-au convins atît romanul, cît și Anthony Quinn.) Acuma, știu că e caraghios să pomenesc de toate astea în relație cu cinematografia, "cea de a șaptea artă", din cauza mijloacelor de expresie care-i sînt proprii, fiind cel mai puțin predispusă să urce pe calul din poveste (desigur, cu excepția imposturii numită
fantasy). Există însă, din fericire, și regizori care emit pe alte lungimi de undă, și or fi chiar mai mulți decît
galacticii din componența unei echipe de fotbal, dar eu, aici, n-o să ajung la 11: Tarkovski și Paradjanov (în cele mai bune momente ale lor, arta devine ofrandă); Robert Bresson (surprinde monstruozitatea unei lumi neguvernate de principii, dar și forța pe care o are seninătatea, izvorîtă din credință, în fața terorii istoriei); Eric Rohmer (salvează cotidianul din infernul izolării și al plictisului, prin micile miracole ce survin în basmele sale travestite cinematografic; plus femeile: semi-transparente, deloc urîte, dar,
merci beaucoup, lipsindu-le frumusețea în versiunea ei
glossy); Kieślowski (pariază și el,
filocalic, pe frumusețea Cenușăresei); Lars von Trier (jertfa); Tarr (ne taie macaroana, util pînă la un punct); Ki-duk Kim (cele două violențe, una bună și una rea, cea care vine din natura lucrurilor și cea a insului mediocru, a căldicelului care iubește violența doar dacă el e cel care o administrează). Gata, mă opresc, adică o iau din loc, la o bere, să vedem ce se mai întîmplă.
