Tonari no Totoro (1988)
aka
My Neighbor Totoro (1988)
Hayao Miyazaki ecranizeaza in al sau
My Neighbor Totoro (1988), tainica legatura ce se realizeaza intre doi frati, surori in cazul de fata. Este acea descriere pe jumatate, a unei copilarii pline de magie si speranta, descriere ce contrasteaza sever cu prezentarea ce i se realizeaza aceleiasi perioade speciale din viata fiecarei fiinte in
Grave of the Fireflies (1988) al lui Isao Takahata. Pesimist pana la ultimul cadru, filmul lui Takahata reprezinta jumatatea goala a paharului, o realitate dura in care speranta nu are voie sa se intrezareasca nici macar sub forma unei singure si plapande raze ce razbeste printre nori. Totul e trist si dureros.
Ambele filme sunt semi-biografii si ambele trateaza exact acelasi subiect: cel al conexiunii vii dintre persoanele cu acelasi sange; frati nedespartiti, uniti pe viata si chiar si dincolo de ea. (un argument suplimentar, asta daca mai era necesar, care sa demonstreaze inca o data ca Cimitirul Licuricilor nu are ca tema razboiul sau ororile produse de acesta)
Patronate de aceeasi casa de productie - Studiourile Ghibli -, lansate in aceeasi zi - 16 aprilie 1988 -, cele doua filme se completeaza reciproc, fiecare avand in exces ceea ce celuilalt ii lipseste cu desavarsire. Takahata prezinta doar deznadejdea, pe cand Miyazaki marseaza strict pe canonul clasic al genului animat, conform caruia o astfel de productie este prin definitie pozitiva, datatoare de incredere si bucurie si propunand un viitor idilic pentru personajele sale. Pacat ca cele doua stiluri nu se intrepatrund.
Focalizand discutia doar pe
Totoro, marturisesc ca pentru mine vizionarea a fost greoaie. Toata aceasta maniera de exprimare contradictorie, personajul ba tipa isteric, ba pleaca capul si tace smerit si resemnat spunand de zeci de ori iarta-ma, m-a obosit literalmente. Apoi e si troll-ul sau spiritul padurii, Tororu pe japoneza, (apropo, Totoro este pronuntia peltica a unei adorabile fetite de 4 anisori), care e un monstru infricosator. Cu gheare cam prea ascutite pentru imaginea pe care o am despre animalutele adorabile, cu o gura cat o sura si cu o dantura de bestie, aceasta mascota se exprima doar prin ragete, iar asta numai dragalasenie nu imi transmite. Ca prin gesturi demonstreaza ca e un personaj bun, e discutabil. Trebuie sa am mai intai curajul sa rezist fara sa o rup la fuga la vederea unui astfel de monstru pentru ca mai apoi el sa aibe oportunitatea sa demonstreze ca nu este ceea ce pare. Putin probabil. Discutia e valabila si in cazul pisicii-autobuz. Acel zambet siret, ochii infricosatori care amintesc de personajul invizibil al lui Tim Burton, picioarele de arahnida, ... totul e inspaimantator aici.
Ca tot am pomenit de Burton, poate e doar impresia mea, dar eu am gasit asemanari izbitoare cu povestea lui Lewis Carroll, Alice in the Wonderland. Diferenta e ca in cazul adaptarii japoneze, povestea este simplificata la maxim. Surprinzator, daca e sa ne raportam la tara de provenienta, e ca varianta japoneza e simplificata la maxim. Fata de complicata poveste a matematicianului englez, Miyazaki creaza o poveste cu un singur fir narativ. Pana si unele "personaje" cum sunt acei motocei de praj, funingine sau puf, (nu am inteles exact rolul si provenienta lor), par ca nu isi au rostul si locul in naratiune.
Concluzie: Desi cuprinde in interiorul scenariului, numeroase elemente cu o puternica semnificatie in cultura japoneza, arborele Cinnamonum Camphora, prasnelul sau insusi Tororu-ul, animatia este simpla si infantila. Cu un colorit al imaginii excelent, tipic Miyazaki si mixand realul cu imaginarul, spectatorul pierde de multe ori contactul cu realitatea. Multe elemente imaginare, onirice, produc efecte in viata de zi cu zi, pe cand altele, desi precedentul fusese deja creat, nu. Increzatoare in inocenta copiilor, pelicula lui Miyazaki poate fi un exemplu de normalitate pentru orice pui de om ce isi cauta repere pentru viitor.
Nota 7,50. Nu e cea mai buna animatie a cineastului nipon -parerea mea-.