Jakob the Liar (1999)
Daca vizionand acest film, te incearca o ciudata si inexplicabila senzatie de deja-vu, fenomenul se explica simplu, prin fapt ca ati vizionat in prealabil,
La vita e Bella a lui Benigni. Nu stiu si nici nu tin mortis sa aflu daca minunatia italiana a stat sau nu la baza acestui film. Cert e, pentru mine cel putin, ca toate ideile majore ale realizarii din
1997 se regasesc in aceasta productie. Viata grea in lagar - aici ghetou -, minciuna ca sursa principala de rezistenta si creatoare de speranta totodata sau umorul care pare suficient incat sa tina de frig sau foame. Pana si emotia paterna apare pe neasteptate si nu e anuntata de nimic. Deosebirile intre trista comedie italiana si acest film care il are in rolul principal pe Robin Williams este substantiala.
Cea mai evidenta problema o constituie chiar repetitia despre care faceam vorbire. Fortuit sau nu, simplul fapt ca la nici 2 ani de la un asemenea succes, cand valurile starnite atunci inca nu se linistisera in totalitate, sa incerci sa propui un produs atat de similar, din start sansele de reusita erau drastic diminuate.
Umorul prezent in acest film, preponderent cel de limbaj, nu pare a se integra in peisajul sumbru si dezolant. Cu un decor excelent ales si cu un colorit al imaginii trist, nu toate glumele, desi unele dintre ele sunt chiar foarte reusite, isi au locul si momentul bine ales. Moartea insasi este luata in deradere. Iar daca era ceva de invatat din minunatul film castigator de Oscar, era ca acest ungher intunecat, daca tii sa ai consistenta in mesaj, trebuie sa ramana tabu. Pana si hiperactivul Begnini, in fata prezentei nefastei umbre consumatoare de suflete, se transfigura si intreaga sa fiinta transmitea groaza, frica, respectul si solemnitatea unei astfel de prezente. Aici Williams, gasind un om cu streangul pus, se comporta atat de firesc, de parca un alt spanzurat ar reprezenta pentru el, un cunoscut ce dintr-un caprociu, s-a suparat pe lume si nu mai vorbeste cu nimeni; dar ii va trece.
Apoi e insasi prezenta lui R. Williams in postura de protagonist. Cu o infatisare dezolanta, tristetea si suferinta putandu-i-se citi pe fata, ar putea parea ca e interpretul perfect pentru un astfel de personaj cum e Jakob in povestea noastra. In putine momente chiar asa si e. Insa in multe altele, comportamentul molcom, resemnat si melancolic, nu contureaza eroul ca pe un lider emblematic ce tinde sa ajunga un simbol al supravietuirii cu orice pret. Firea poetica a celui ce vorbeste imaginar cu sotia decedata, se opune disperarii cu care fostul patiser incearca sa intrerupa zvonurile legate de existenta radioului buclucas. Ce mai? Practic toate actiunile acestui erou se contrazic unele pe altele.
Finalul este partea care salveaza spectatorul de la iminenta pierdere a celor doua ore cat dureaza proiectia acestui film. Construit in asa fel incat sa includa si varianta alternativa, acest mod de a incheia o poveste desper holocaust, cuprinde in interiorul lui mai mult mesaj decat intregul film luat la un loc. Este adevarat ca apare acea secventa, chiar inainte de genericul de incheiere, in care surorile X canta alaturi de o formatie de jazz Y, secventa la fel de folositoare filmului cum e un televizor color pentru un orb, dar peste ea se poate trece usor cu vederea intrucat nu are legatura cu nimic si nu influenteaza pe nimeni. Nici chiar privirea holbata a copilei nu ajuta. (Umplutura gratuita.)
Concluzie: Un film neinspirat ca moment de aparitie. Cu un Williams mai deprimant decat povestea in sine si cu o amestecatura de tristete si speranta din care cu greu poti sa legi o stare care sa te alature personajelor, filmul traieste prin modul cum reuseste sa finalizeze naratiunea. Daca nu ati vizionat pana la momentul la care asistati la acest film
La Vita e Bella, va puteti considera fericiti. In acest caz, cu siguranta ca veti juriza cu o mai mare indulgenta aceata pelicula. Insa dupa, capodopera italiana devine obligatorie
.
Nota 6,89!