[rvn]

multumesc.
sunt cativa ani de cand am vazut filmul si mi-era teama ca, uitand detaliile, n-o sa fiu in stare sa scriu doua-trei fraze despre el. dar este imposibil sa uiti repede un Bergman, nu? asa cum este aproape imposibil sa-i deslusesti tainele de la prima vizionare...
cum spuneam, au trecut ani de cand am vazut "Shame", dar nu am uitat secventa aceea cand Liv isi facea cu gratie toaleta de dimineata. cei doi, ca toti artistii, sufereau de boemie, dar, vezi, una este sa fii boem in Paris sau Roma si alta este pe insula suedeza. austeritatea decorului este amprenta de necontestat a marelui Bergman si ea vine, desigur, la pachet, cu toata suita de trasaturi bolnavicioase ale celor doua personaje, incat este imposibil sa nu ramai cu ele pe retina.
ceea ce m-a frapat pe mine, a fost contrastul dintre frumusetea aproape ireala a lui Liv si modul lor de viata, pe de-o parte, dar cel mai mult,pe de alta parte, contrastul dintre aparenta ei fragilitate,spirtitul ei practic, puterea interioara extraordinara si incapacitatea totata a lui Max, de a face fata indatoririlor unui barbat-cap de familie. lumea artei este o sfera mult prea inalta. cei care au norocul de a intra in ea,poate cunosc o altfel de fericire, dar devin vulnerabili la mizeriile lumii comune. de-aici,cred ca nu mai este decat un pas, pana la autodistrugere. deci, chiar daca nu venea razboiul, cei doi, ar fi fost cu siguranta victimele propriei lor neadaptari. si uite asa, razboiul vine ca o lectie de viata, una cinica, ce-i drept...