avem de a face cu un film ideatic, filozofic, plin de referinte culturale, avand ca tema principla conditia artistului. ceea ce m-a impresionat este forma, simbolistica as spune, prin care autorul trateaza aceasta tema, recurenta in film aproape in orice moment, de la inceput pana la sfarsit.
ideea ca artistul e sortit singuratatii, lipsei de incredere in sine, neintelegerii din partea celor apropiati, izolarii, depresiei sau nebuniei chiar, pesimismului (cum spune rvn), sinuciderii, traverseaza de la un capat la altul filmul. si asta il face un film bun, spun eu. binenteles ca aici n-are importanta povestea, iar cine se asteapta la un film narativ va fi dezamagit. are insa o componenta 'coming of age', se poate spune si de asemenea regasim in film tema prieteniei. insa eu as spune mai degraba ca e vorba camaraderie. prietenia e un termen destul de cuprinzator si poate avea loc si intre persoane cu preocupari si idei diferite, insa intre Erik si Phillip exista o relatie speciala, nu dragoste platonica - ca sa-i raspund si lui rvn - ci un sentiment legat de o intelegere reciproca, profunda, amandoi traiesc in lumea aceea a artei, a ideilor inalte si trairii intense, la care nu toti au acces, necum prietenele lor care sunt prea cu picioarele pe pamant. o imagine sugestiva, chiar comica, e aceea in care o doua carti de filozofie, aratand preocuparile lui Erik, stau alaturi de o masina de cusut, denotand preocuparile prietenei lui. tot in aceasta imagine, observam ca una dintre cele doua carti era despre Nietzsche. e stiu ca la sfarsitul vietii acesta a suferit de dementa. autorul foloseste des o tehnica denumita in literatura prefigurare. altfel spus se anunta
intamplari si fapte din film prin diferite imagini si simboluri care le preced. imaginea cu cartea despre Nietzsche anunta depresia lui Phillip. apoi prin muzica - asta mi-a placut in mod deosebit, pentru ca o vorba de o trupa indragita de mine. de doua ori apare pe fundal muzica formatiei britanice Joy Division, al carei vocalist s-a sinucis in urma unei crize de depresie. a doua oara muzica era ascultata la casti de chimistul acela care si-a pierdut jobul in USA din cauza prietenei, si care avea inscris pe tricou numele formatie. asta reprezinta desigur o prefigurare, subtila, privind depresia lui Phillip si sinuciderea lui Sten Egil Dahl. filmul trebuie vizionat de mai multe ori pentru a remarca multitudinea de imagini simbol, de referinte, de mijloace de expresie puse in scena de autor. doar un lucru vreau sa mai amintesc, de asemenea impresionat, ceva ce n-am remarcat la nici un film pana acum. intr-o scena de dialog intre Phillip si Kari, spre sfarsit, exista o desincronizare intre sunet si imagine. in imagine cei doi vorbesc doar din cand in cand, cu intreruperi, insa pe banda sonora dialogul dintre ei este continuu. efectul e abia sesizabil. insa nesincronizarea aceasta dintre sunet si imagine exprima de fapt decalajul intre cei doi, accentueaza sentimentul de neintelegere dintre ei. mi s-a parut extraordinara ideea. asta numesc eu film de arta.
3.5 stele
(de ce doar 3.5? pentru ca eu dau 4 doar lui antonioni, bresson, fellini, godard...
)