Dupa primele 5-10 minute in care imaginile nu mi se prea legau in nimic coerent si aveam o vaga senzatie de bruiaj, pe nesimtite am cuplat cu povestea.Spun poveste, insa filmului ii cam lipseste plotul propriu zis,dinamismul.Inlantuirea de secvente este mai degraba descriptiva,dar tocmai acest aspect il face in ochii mei interesant si modern,in sensul in care prin modern inteleg capacitatea de a transmite continut eludand actiunea si chiar sentimentele explicite . Filmul amesteca spiritul de generatie,boema tineretii,relatiile si dragostea,puterea de fascinatie a idolilor si apropierea dintre creatie si nebunie .Maniera in care o face m-a prins si mi-a tinut interesul treaz pana la capat.
Cel mai mult mi-a placut cum surprinde tema bolii psihice,caracterul ei inexplicabil si modul in care boala si iubirea interfereaza. Kari e superba,iar relatia dintre Philip si ea minunat conturata .Nici urma de idealizare sau dulcegarii ,dar nici de cinism .Asa ca-n realitate,dragostea lor are parte de euforia inceputului si de uzura ulterioara ,cei doi experimenteaza pierderea,dar si regasirea.Momentul revenirii in Paris,de exemplu,in cautarea clipelor unice ale inceputului e unul din cele care mi-au placut cel mai mult.Nostalgia si incercarea de a decripta misterul indragostirii, in speranta tainica a unei recuperari, au in ele ceva universal .
Mi s-a parut apoi interesanta inversarea polaritatii in diferite planuri,viziunea oarecum simetrica asupra evenimentelor.
Initial reuseste sa publice Phillip si Erik este doar un martor tacut al succesului lui,apoi Phillip se prabuseste in psihoza si Erik isi gaseste propria cale de exprimare si afirmarea.Conexiunea dintre ei ramane in picioare,la fel si solidaritatea,ele confera tonicitate realitatii ,aduc un contrabalans la drama apasatoare. E poate un fel de a spune ca gloria nu este deasupra sentimentelor si a vietii,ca nimic in fond nu poate fi mai presus decat viata.
La fel se intampla si atunci cand tinerii il intalnesc pret de cateva clipe fata in fata pe Sten Egil Dahl, scriitorul consacrat ,aflat la apogeu: distanta dintre ei,implicit dintre generatii, pare de nesurmontat,iar insingurarea maestrului zadarniceste orice comunicare .Dar timpul se scurge, artistul se sinucide, Erik ajunge sa isi aseaze propria carte publicata in biblioteca, alaturi de cele ale scriitorului favorit .Mi-a placut mult valenta simbolica a acestui gest.E in el spiritul epocii care se reinventeaza cu fiecare generatie,transferul de putere si creativitate.Si din nou, pe ansamblu atmosfera respira un calm revigorant .
Si cred ca de fapt in aceasta combinatie aparent paradoxala de implinire si tristete,de drama si umanitate linistitoare rezida frumusetea acestui film, fara indoiala reusit si original.Profunzimea lui fara ostentatie, nota lipsita de sentimentalism si mai ales absenta oricarei incercari explicative au fost fix pe gustul meu.
3,5 stele/4
Si un cadru preferat, o imagine metaforica remarcabila prin puterea de sugestie :
