[robertsandu]

Sunt foarte atașat de filmul ăsta pentru că-mi oferă ceea ce eu prețuiesc foarte mult vis-a-vis de mediul cinematografic. Mă refer la acea senzație de intimitate între actori și cameră, care apare în opinia mea, mai ales atunci când regizorul înțelege și respectă personalitatea actorilor cu care lucrează. Sunt mulți regizori care sunt mânați în profesie de propria grandoare. Urăsc, cu foarte puține excepții, genul de film didactic în care regizorul vine și ne arată cât de multe poate el să facă, mi se pare ca un spectacol de circ. Se pierde din autenticitate și din senzația că cinemaul funcționează la nivel de emoție, de inimă, înainte să fie filtrat de gânduri de genul -- băi oare ce-a vrut să zică regizorul cu faza asta.

Din multe puncte de vedere, The Killing of a Chinese Bookie se contopește cu ideea mea despre cinema. E unul din filmele pe care le-aș putea oricând strecura într-un top al filmelor care-mi sunt dragi. Nici nu are rost să vorbesc prea mult despre aspectele tehnice ale filmului. Nu e genul ăla de film care strălucește la partea tehnică. Unele cadre par impovizate, focusul cade aiurea la un moment dat, încadrarea e anapoda în mai multe rânduri, unele cadre trase noaptea sunt neclare, altele sunt agitate ș.a.m.d. Toate astea nu contează însă. The Killing of a Chinese Bookie nu e făcut din obsesie pentru perfecțiune. Ba din contră, imperfecțiunea sa merge mână-n mână cu imperfecțiunea personajului principal. Dacă ți se pare că filmul e nehotărât în ce direcție să meargă, dacă ți se pare că nu are un curs firesc, asta e pentru că însăși lumea pe care o recreează e nehotărâtă și inegală. De neevadat. Copleșitoare. Rar mi-a fost dat să văd o asemenea sinergie între regie, poveste, roluri și atmosferă. Aș fi putut să văd 5 ore de film cu Ben Gazzara pe punte și cu Cassavetes la timonă fără probleme. Pentru că nu e un film care îți arată. E un film care te cheamă.

4/4.