"TALAYE SORKH" -2003- o portie minuscula de cultura, ca o gura de aer proaspat, luni seara, pe TVR 2
sunt convinsa ca multora le este cunoscut filmul lui Jafar Panahi, mai ales ca, regizorul iranian, are o carte de vizita garnisita cu premii la Berlin si la Cannes, dar nu asta este neaparat foarte important pentru cariera lui, cat este de importanta colaborarea cu Abbas Kiarostami, care si-a pus semnatura si pe scenariul acestui film tulburator. nu stiu ce senzatii ati avut in timpul vizionarii, dar eu, mi-am propus ca imediat dupa aceea, sa-mi improspatez cunostintele despre Iran si istoria lui recenta, fiindca filmul acesta, nu este nici pe departe doar o drama personala, este o reflectie a unor stari de fapt, a unor realitati sociale pe care, Panahi, cu un talent exceptional, reuseste sa le surprinda in asa fel incat, spectatorul, mai ales cel strain, sa inteleaga ce inseamna pentru Iran si religia islamica, emanciparea sociala a bogatilor, mai ales anumite drepturi acordate femeilor iraniene, obligatia purtarii valului, statului femeilor in societate si familie, rolul si obligatiile barbatilor...
filmul este presarat cu scene si imagini care accentueaza diferentele dintre traditiile sfinte ale iranienilor si incetatenirea unor obiceiuri occidentale care, nici pe departe n-au reusit sa schimbe realitatea de strada. Teheranul, un oras cu aspect de mare bazar in timpul zilei, se schimba uimitor la lasarea intunericului. viata de noapte a bogatilor, devine un prilej fantastic pentru furnizorii de servicii occidentale sa prospere, dar si pentru regizor, de a pune fata in fata, cele doua lumi, despartite de puterea banului. saracii, fideli ritualurilor impuse de religie, muncind zilnic pentru un salariu mizer, nu pot intelege nicicum obiceiurile adoptate ale imbogatitilor, le detesta sau sunt educati sa le deteste, dar jinduiesc la ele, facand sacrificiul suprem pentru a gusta din ele, fie macar si pentru scurt timp. scenariul este sclipitor. Kiarostami s-a folosit excelent de simboluri, Hussein, un barbat anost, sarac, cu traume din timpul razboiului, este distribuitor de pizza. ce poate fi mai sugestiv decat asta, pentru a arata preferintele alimentare ale imbogatitilor emancipati? insa, nici pe departe nu se poate compara modul de a livra celebrul produs alimentar, de catre eroul nostru, cu acela pe care l-am vazut de nenumarate ori, la americani. spoiala si reclama orbitoare lipsesc cu desavarsire, ambalajele de pizza sunt anoste si mici, Hussein este murdar, trist si foarte absent, totul este sumbru, fiindca lumea saracilor este efectiv, diferentiata de cealalta, incepand de la haine, continuind cu accesul la cultura si stilul de viata occidental si terminind cu banii, care, evident, provin in mare parte, din afacerile cu petrol. discrepanta aceasta uimeste de fiecare data, in fiecare film in care am vazut-o, dar in filmul iranianului parca are ceva special. sunt convinsa ca cei care au vazut filmul, sunt de acord cu mine, iar cei care au fost acaparati de fotbal, vor fi macar putin interesati, daca nu de film, macar de a afla, istoria locurilor de unde provin, incantatoarelor povesti ale Seherezadei.
Untitled 4.jpg
Untitled1.jpg
Untitled2.jpg
Untitled3.jpg