[sigalia]

Luminita Voina-Raut - “traducerile din poveste”

Luminitei Voina-Raut ii datoram cateva din cartile importante ale literaturii hispano-americane : a tradus Llosa,Cortazar,Sabato, dar si Juan Marse,Vidal, Luis Bunuel(“Mi ultimo suspiro”).

Ar fi un truism prafuit sa mai spun ca ….traducatorul de talent este el insusi un creator.Ascultati-o insa pe autoarea cum isi descrie relatia cu textul si scriitorii favoriti,in notele unei pasiuni aproape erotice:
“M-am indragostit pe viata de scrisul lui Julio Cortazar – spune ea.Citesc,inghit cuvintele lui Julio,ma absorb ideile lui,mi se pare innebunitor tot ce spune,actiunea curge lin si deodata ,cand te astepti mai putin se iveste miracolul,nefirescul,ceva care e totusi foarte posibil sa se intample in viata reala”.
Sau - “Exista ceva neobisnuit in scriitorul ,dar mai ales in omul Julio Cortazar:o perceptie aparte a realitatii,care noua celorlalti oameni,ne scapa parca,din neatentie.Un fond nelinistitor,irational si violent.O tensiune progresiva.Un alt unghi din care priveste lumea naratorul,fie el om,animal ori furnica.O fantezie,un joc,o toana specifica nebunilor sau copiilor,o depasire a limitelor si a conventiilor.Sondari abisale.Un hohot de ras in fata scriitorilor care-si pun guler si cravata pentru a incepe sa scrie.Deopotriva realist si fantastic.Inselator ca stil.De cate ori faceam o incursiune in scriitura lui,poposeam de fapt eu insami in alta dimensiune”.

Cum sa ramai rece la asa ceva ? Luminita Voina-Raut te molipseste cu aceasta incandescenta,vrei sa fii si tu astfel robit de povesti,sa fii si tu la fel acaparat de carte si autorul ei ,sa gusti,sa te bucuri,sa simti…

Avem asadar aici o carte despre carti (si asta e una din obsesiile mele livresti),o carte despre relatia intima a unui cititor cu spatiul culturii favorite.
Avem apoi o multime de detalii insolite din aceasta lume : aflu,de pilda ca Borges s-a apucat,la peste 80 de ani,orb de cateva decenii de studiul limbii japoneze – o limba,spune autoarea,in care exista douazeci de cuvinte diferite pentru cele douazeci de nuante de rosu existente.Ipostaza pe care Borges o explica dezinvolt,limba aceasta il pasiona,inchipuirea rosului prin negura timpului nu-l deranja,dimpotriva totul I se parea amuzant,un joc. Sau ca un actor american,inchis timp de 20 de ani fiindca ucisese un om,a petrecut tot acest rastimp din viata studiidu-l pe Beckett si jucand piesele lui.Ca Becket insusi il scoate apoi din inchisoare si vine cu el la Berlin pentru a lucra impreuna una din piesele celebrului dramaturg.Stranii destine,nu ?
Mai avem portrete si detalii private despre Aurora Bernardez Cortazar,sotia lui Julio(o fiinta de un calm olimpian,care la 80 de ani traia singura si fara angoase in centrul Parisului),despre sotii Patricia si Mario Vargas Llosa,despre Rodrigo Garcia un argentinian care face in Europa un teatru socant si bizar ,dezbracat de orice estetism(in piesa lui “Sa ucizi ca sa mananci”,singurul actor protagonist ia un homar viu,il atarna de un cablu,ii instaleaza un microfon in dreptul inimii,omul fumeaza,inimioara aia ticaie nelinistita,pe fundalul scenei este proictat un poem.Apoi actorul ia homarul,il taie exact ca la restaurant,il prajeste in tigaie si il mananca;asta-i toata piesa care dureaza fix 30 de minute,si pe care autoarea o plaseaza intr-un context de tot deliciul, cu toata filozofia aferenta.)
Mai avem note de calatorie prin cateva Case de Traduceri din lume(institutie similara Casei Scriitorilor) ,intalniri pitoresti,dar mai presus de orice ,repet – o capacitate extraordinara de a transmite bucuria lecturii si forta ei de a ne reproiecta viata in suflet,ca pe un ecran imens, asemenea un film nesfarsit.