Originally Posted by Twinsen:
Originally Posted by rvn:
candva se deschisese o discutie despre fond fara forma si forma fara fond.
am impresia ca vrei sa spui ca filmul asta se situeaza undeva, la granita dintre cele doua..
|
Nu, La grande bellezza are si forma si fond. Forma, stilul e foarte reusit, dar fondul, sau ideile din spate, fara a fi profunde, nu sunt deloc stupide sau de umplutura
|
filmul asta te orbeste cu imaginea, iar ideile din spate se estompeaza, ies prea putin in fata, dar, banuiesc ca nu asta a fost scopul in sine, sau, mai bine zis, Sorrentino a vrut sa ni le serveasca frumos ambalate, gatite exact ca pentru festivitatea de premiere. cand spuneai ca filmul respira arta cu gratie, nu greseai nici un milimetru. este o senzatie atat de clara, de vie si in acelasi timp, destul de incarcata de pretentiozitate, fiindca nu exista cadru in care sa nu apara diverse simboluri, pe care as putea sa le numesc enigme stilistice, dar, totusi, pana la urma,renunt, si nu reusesc decat sa privesc, exact asa cum au ramas si petrecaretii, privind pe fata aceea care-si descarca furia, aruncand cutiile cu vopsea.
trucul lui Sorrentino este imaginea, dar una vazuta prin intermediul protagonistului, un personaj incantator, mulat perfect, pe fizicul lui Tony Servillo. problema lui este una destul de comuna, ce barbat ajuns in pragul varstei de 65 de ani, nu incepe sa-si faca bilantul? socotelile facute il deprima,fiindca constata goliciunea vietii sale de pana acum, dar nu-i altereaza simtul umorului nicicum, fiindca puterea de seductie a lui Jep Gambardella este ceva natural, ceva ce a stiut sa valorifice toata viata, mult mai bine decat a fost in stare, cu talentul sau literar. datorita lui Jep, avem ocazia sa vedem Roma in doua ipostaze si nu este greu de observat cum cele doua ipostaze alterneaza, zi si noapte, exact asa cum se scurge viata lui si a lumii din care face parte, dar asa cum sunt surprinse cele doua ipostaze, este de fapt, tot ceea ce trebuie inteles si retinut din film ca realizare, un fel uimitor de a aduce lalolalta cele doua lumi,care au fost dintotdeauna diferit situate si separate. ciudat, dar ambele au frumusetea lor, iar Sorrentino nu arata cu degetul, ci, efectiv, il lasa pe Jep sa-si faca treaba, noaptea, dansand in mjlocul petrecerilor desantate ale bogatilor pe care ii distra si ziua, cand privea meditativ si observa lucruri si fete cu totul diferite, din hamacul sau ostentativ. noua, ca spectatori, nu ne ramane decat sa privim cu incantare, fiindca da, desigur,micul truc i-a reusit. nici n-avea cum, dealtfel. italienii sunt artisti desavarsiti.