[sigalia]

"La pianiste"(2001)

Jelinek e un parfum sofisticat si tare : dupa ce notele de suprafata se evapora, esenta lui te izbeste in fata, te sufoca, te crispeaza prin intensitate, te doare. Hiperbolizeaza ca nimeni altcineva ranile, partile tumefiate, cangrenele interioare, numai asa crede ea ca le poate face vizibile, e de o nepasare absoluta cu sensibilitatea cititorului, nu negociaza nimic cu el. Aceasta trufie rarisima te anihileaza si, cu toate ca o cataloghezi drept nebuna, ramai cu ea, o asculti pana la capat, recunosti : e viata adevarata aici.
Cred ca Haneke a fost tentat la ea, ca si in alte situatii, de partea surpinzatoare, socanta si incontrolabila a individului, potentata de autocenzura, de roluri si norme. Ce cuplu potrivit - Jelinek ii vine la fix!

Spre deosebire de autoare, regizorul isi cruta insa spectatorul, ba chiar e prietenos cu el : simte corect ca subiectul nu are nevoie de formule criptice , filmul e usor, niciun obstacol intre noi si poveste, e prea interesant si deschis la interpretari substratul pentru ca sa ne mai bulverseze cu alte chestii labirintice.
Asprimea subiectului e indulcita cu un strop de culoare si amuzament: Walter e de un sex-appel ravasitor, iar inocenta initiala a pasiunii lui, in contrapunct cu derapajele psihice ale Erikai, e pe alocuri de un comic irezistibil.
Contrastul violent dintre latura spiritualizata a Erikai, exprimata de capacitatea de a trai si reda muzica si cea instinctuala, ce rabufneste in accente patologice, este si el de un efect absolut.

Dar ceea ce da pana la urma un sens povestii este modul in care trairile din spatele tuturor grozaviilor sunt legitimate ca omenesti si incarcate de reflectie si intelegere. Asta face in primul rand din Haneke un mare creator.