Continuand ziua a doua, am fost la Krasna Malanka, care prezinta un obicei de colindat din fostele teritorii romanesti, aflate acum in Ucraina. E un documentar foarte bine realizat, care a reusit sa ma transpuna in lumea satului si sa ma faca sa inteleg fascinatia ritualului. Iar asta nu e putin lucru, avand in vedere ca n-am petrecut nici macar o noapte din viata la tara.

Apoi in sala principala a festivalului a urmat o premiera, Combinatul. Jalnic din toate punctele de vedere. Pana si cuvintele de introducere erau fara diacritice si daca nu ma insel contineau si o greseala gramaticala. Regie de doi bani. Pensionari vorbind neinteresant despre amintirile lor din combinat. De exemplu vedem o fotografie si o femeie extaziata ne impartaseste: "Vai, uite-o pe Florica si acolo e Ionela, ce fata buna era, si in spate e Narcisa!!" Recunosc ca am abandonat dupa vreo 20 de minute, era tortura pura.

Era momentul pentru o pauza si un vitel fiert cu sos de hrean... mmm... Apoi m-am intors la Taurul din Dzukija, povestea mai degraba neinteresanta a unui taran in varsta lituanian. Documentarul nu e insa lipsit de o anume poezie care il sustine si e suficient de bine filmat.

Intrucat mai aveam jumatate de ora pana la urmatoarea proiectie care ma interesa, am intrat la mijlocul eco-dramei Blestemul Gazelor de Sist. De cand citisem titlul, mi-era clar ca singurul motiv de a-l vedea e speranta de a surprinde cat mai mult umor involuntar. Din pacate, nici macar cu asta nu m-am ales. Un voice-over recita o litanie fara sfarsit din care intelegeam cum corporatiile sunt rele, exploatarea gazelor e rea, eco e bun. In cele 20 de minute pe care le-am urmari voice-over-ul nu s-a oprit nici macar o clipa, pentru un interviu sau ceva. Nu, asistam la o adevarata slujba a Bisericii Eco, care imi spunea exact ce trebuie sa gandesc.

Si in fine, plecand din sala plina cu vreo 1000 de enoriasi eco, am poposit in una cu vreo 10 spectatori pentru o proiectie "retro" a Black Harvest, realizat acum vreo 25 de ani. Documentarul urmareste povestea unei plantatii de cafea din Papua Noua Guinee si a oamenilor implicati. Dintre acestia figura proeminenta e cea a lui Joe, fiul unui colonist alb si a unei bastinase. Joe ia un imprumut mare de la banca si cu ajutorul unui trib local pune pe picioare plantatia. Desi ne aflam in a doua jumatate a secolului XX, localnicii traiesc ca salbaticii, fara educatie, implicati in lupte cu arcuri si topoare. Plantatia e o ocazie pentru ei de a se ridica, dar cand pretul cafelei se prabuseste, ia cu el si sperantele tuturor celor implicati. E un documentar reusit, iar imaginile surprinse sunt o fereastra spre o lume aproape complet disparuta azi, dar la final nu pot sa zic ca am ramas cu prea multe dupa vizionare.