[Malombra]

Stai ca si aici intervine alta problema : economia mondiala este structurata in asa mod incat consumul si nu necesitatea s-o duca mai departe . Daca de maine toti s-ar limita doar la un telefon , un televizor si 2-3 tricouri , economia mondiala ar intra automat intro criza fara precedent . State intregi (din Asia mai ales) ar intra in faliment . Ce ar face China cu camasile si pantofii ei cu care si-a hranit populatia si si-a modernizat economia .
Ar trebui toata economia mondiala revolutionat in asa mod incat sa tine cont in primul rand de raportul dintre nevoile reale si resursele disponibile si abia poi de mofturile celor care vor mai mult , nepermis de mult . Cine sa faca insa revolutia asta si cum s-o bage pe gat ???

nu ştiu cît şi-a hrănit China populaţia, care trăieşte în condiţii vag umane, sau mai mult şi-a servit scopuri megalomane, de afirmare brută a ascendentului politic şi economic mondial, gen lansare de sateliţi pe orbită, impozante ansambluri urbane şi ruinarea aproape totală a comunităţii rurale. de anul nou, cînd iau şi ei un liber, se întîmplă ca oamenii să aştepte cu săptămîna un loc în tren, care să-i ducă acasă. stau în gară cu paporniţa, îngrămădiţi mai ceva ca la o demonstraţie , cu cordoane de poliţie et al. disproporţia sat-oraş e uriaşă. e una dintre cele mai mari (poate chiar cea mai mare, dar nu mai ţin minte) migraţii umane anuale din lume.

asta şi nu îneţeleg majoritatea netoţilor din vest despre comunism, care îl văd ca un fel de revenire la origini în stil rousseauist. comunismul pune la fel de mult accent pe industrializare, ca şi capitalismul. de aici şi magnificul film al lui lopushansky - visitor to a museum, cu maldărele sale de gunoi industrial şi cu vagoane întregi de marfă neatinsă aterizînd în zonă, pentru că moda trecuse, dar nu se cumpăraseră toate articolele. nici chinezăriile nu se cumpărăr toate, oricît sunt de ieftine, şi ajung rebuturi, pentru că e mai scump să le reciclezi. comunismul is not all about preserving societăţile tradiţionale, asta e bullshit. numai ce au făcut comuniştii cu neneţii şi în zona mării aral. proletarul comunist nu e ţăranul tradiţional upgradat la bloc, ci o formă alterată, "superioară" a lui, colectivizată şi uniformizată consumistic, ideal în numele căruia ceauşescu a dispus şi dărîmarea nenumăratelor case în multe sate, pentru a le construi vile identice , în care să se înghesuie mai multe familii, de multe ori fără apă şi curent de improvizaţie. totul ca să-i facă dependenţi, ca rentieri, de stat, deşi versiunea oficială glăsuia că "traiul la comun", în genul mizerabilelor cvartale ruseşti, ar spori interacţiunea şi întrajutorarea între oameni. (ca să nu ziceţi că mint, vedeţi documentarul lui mărgineanu, după o carte a lui augustin ioan).
discursul despre ţăran astăzi se interesează de alte aspecte decît demagogia comunistă. comunismul în ţăranul tradiţional, care vara muncea de dimineaţă pînă seara, iar iarna mai stătea şi mai făcea cîte un copil, care să se coacă şi el de preferinţă după seceriş, ca să nu încurce pe alţii şi să nu acapareze braţele de muncă taman atunci cînd era mai multă nevoie de ele, vedea un inamic, un anrhist, o forţă atavică a rebeliunii.

am găsit ceva pe un blog:

Brancusi et la Roumanie communiste
Despre Brancusi si Romania : "Operele lui Constantin Brâncuşi nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România!"
de Felix Sima

O carte de o importanţă deosebită a apărut în 2009, la editura „Gedo“ din Cluj-Napoca - Dincolo de Brâncuşi (264 p.) de Horia Muntenuş - autor care se adaugă, iată, pe o bogată listă de brâncuşologi români şi străini, alături de Constantin Zărnescu, vâlc
eanul din Ardeal care şi prefaţează prezenta lucrare.

Sunt înşiruite, cronologic, reperele vieţii şi activităţii marelui român stabilit la Paris. Cutremurătoare sunt câteva: „Conform documentelor publicate de către Petre Popescu Gogan, în revista Brâncuşi (Târgu-Jiu, nr. 1, 19 februarie 1995), Secţiunea de Ştiinţa limbii, Literatură şi Artă din cadrul Academiei R.P.R., în şedinţa din 28 februarie 1951, dezbate solicitarea sculptorului de a-şi dona statului român operele (230 sculpturi - socluri, 41 desene, 1600 fotografii şi clişee, unelte, mobilier etc. - aflate în atelierul său din Impasse Ronsin. La acea şedinţă, prezidată de Al. Toma, poetul proletcultist, au luat parte şi George Oprescu, Victor Eftimiu, George Călinescu, Camil Petrescu, K. Zambaccian, Alexandru Graur, Geo Bogza, George Murnu, Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, Gala Galaction, Ion Jalea - numai nume sonore ale culturii româneşti. Al. Toma, în discursul său arogant, aberant şi distructiv îl considera pe Brâncuşi „reacţionar şi duşman al regimului“. Ion Jalea a prezentat o comunicare favorabilă, în care vorbea despre „apoteoza Brâncuşi“, la fel s-au pronunţat Camil Petrescu, Geo Bogza, iar Victor Eftimiu a subliniat valoarea naţională şi mondială a lui Brâncuşi. Preşedintele secţiunii, Mihail Sadoveanu, se pronunţase anterior cu privire la solicitarea lui Brâncuşi: „...vă ţineţi de fleacuri? Doar suntem la Academie! Luaţi ruşinea aiasta şi aruncaţi-o la coş!“. Cum se petrecuseră lucrurile? „La oferta lui Constantin Brâncuşi, statul român a trimis nişte tovarăşi la Paris, printre care ţesătoarea Constanţa Crăciun de la Tricodava Bucureşti, care era ministru al culturii, Teoharie Georgescu - tipograf cu patru clase elementare, pe numele său adevărat Burah Tescovici, care era ministru de interne şi pe Leonte Răutu care va deveni creierul ideologic al P.M.R. Brâncuşi i-a primit în atelier. Au început să-l întrebe despre fiecare operă, ce reprezintă. Brâncuşi, supărat, i-a scos afară din atelier, spunându-le: „Statul român trebuia să trimită nişte oameni competenţi“. Venind aceştia în ţară, i-au spus lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Operele lui Brâncuşi sunt nişte opere pe care le-ar putea face orice ţăran neinstruit.“. Dej le-a spus să scrie un referat. Aceştia au scris referatul, pe colţul căruia stă rezoluţia: „Operele lui Brâncuşi nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România. Refuzăm!“.

Petre Pandrea remarca faptul că „arta lui n-a putut fi acceptată în România nici de sămănătoriştii lui Nicolae Iorga, contemporanul său, care-l privea cu oroare, nici de poporaniştii progresişti ca Mihail Sadoveanu şi Mihail Ralea, care nu dădeau nici trei parale pe monumentele de la Târgu-Jiu, pe Măiastra sau pe vreuna din cele 720 de piese create de octogenarul sculptor gorjano-parizian cubist şi modernist.

Refuzat în ţară şi umilit, Brâncuşi renunţă, la 1 august 1951, la cetăţenia română. Va primi, însă, un an mai târziu, cetăţenia franceză.

În anul 1955, Constantin Brâncuşi înaintează statului român o altă cerere, de data aceasta pentru repatrierea sa, motivând că vrea să se întoarcă acasă pentru a fi înmormântat lângă părinţii săi, în cimitirul de la Hobiţa, la a cărui biserică din lemn lucrase, la înălţarea sa, bunicul sculptorului, Constantin Dinu Brâncuşi. Şi această cerere îi este respinsă.

„Mor neîmpăcat sufleteşte că nu pot să-mi dau sufletul în ţara mea şi voi putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă, mama mea...“ sunt cuvintele adresate episcopului ortodox al Parisului - Teofil Ionescu - la 16 martie 1957, în ziua decesului, fiind înmormântat în cimitirul din Montparnasse, unde îşi pregătise, singur, o lespede de piatră pe care îşi scrisese numele şi anul naşterii (19 februarie 1876), sub semnul unei cruci. Ucenicii îi vor dăltui datele morţii.

Cu un an înainte, în 12 aprilie 1956, numise ca legatari testamentari universali pe pictorii Alexandru Istrati şi Natalia Dumitrescu, iar ca executor testamentar pe doctorul Pascu Atanasiu, cei mai apropiaţi prieteni din ultimii săi ani. „Las statului francez, pentru Muzeul Naţional de Artă Modernă, absolut tot ceea ce vor conţine, în ziua morţii mele, atelierele mele situate în Impasse Ronsin nr. 11.“ „La drept vorbind, scria Pierre Schneider, în L’ Express din 5 aprilie 1962, Parisul n-a făcut mare lucru pentru a merita acest privilegiu, de a primi un cadou incomensurabil, fiindcă în cei 53 de ani petrecuţi în Franţa, Brâncuşi n-a primit nicio comandă de monument de la statul francez, nici un premiu, nici o distincţie oficială, n-au fost aleşi, nici el, nici Rodin, nici Bourdelle sau Jean Arp, membri ai Academiei de Belle Arte al Institutului Franţei, cinste de care
s-au bucurat atâţia sculptori mediocri, asupra cărora s-a coborât vălul uitării“.
Nr. 03/2010
Despre exil şi nu numai
_________________________________________

ciudat argument, cel al respingerii unei opere, pe motivul că putea fi realizată de orice ţăran neşcolit, din partea unui regim care zice-se se instalase tocmai pentru şi în numele acestei clase.

cine să facă revoluţia? fiecare. am prieteni care intezic copilului să se uite la televizor. 2 ore de desene animate maxim. stau la cîţiva km de oraş, numai bine să aibă unde zburda plodul. colorează cărţi, a mai moştenit şi ceva jucării şi seturi de lego de la vecini, e încurajat mereu să întrebe, să cînte, să sădească o plantă. copilul nu e nici autist, nici rupt de lume, nici violent cu cărăbuşii, nici mereu la pîndă să pună piedici lăptarului. cu alte cuvinte, lipsa teleului nu-l anormalizează.

na, ştiu că mai mult am divagat, dar na.. mai încerc să vb şi la subiect next time.