[Windom]

My Nights Are More Beautiful Than Your Days

Well, nu știu dacă Mr. Lynch ar ridica sau nu din sprînceană, probabil ar face-o de nedumerire, mie cel puțin așa mi s-a întîmplat, și nu o singură dată, pe parcursul filmului. Și dacă tot l-am adus pe Lynch în discuție, e interesant să facem o comparație, fie ea și forțată puțin. Ciudățeniile, libertățile pe care și le ia Lynch ,sînt întotdeauna motivate artistic și/sau narativ, armonios integrate în și susținînd edificiul operei sale. Și lui Zulawski îi iese chestia asta de cele mai multe ori, nu însă și în cazul de față. La fel ca-n L'amour Braque, incoerența și nebunia sînt la mare cinste, cele care dau tonul. Iar tu, ca spectator, încerci să privești dincolo de ele și să găsești codul care descifrează povestea propriu-zisă. Care poveste, la fel ca-n toate filmele lui Zulawski, are în centru o iubire damnată. Însă, asemenea protagonistului, Zulawski pare a-și fi pierdut capacitatea de a-și structura gîndurile într-un mod cît de cît coerent, apelînd în consecință un artificiul artistic pretentios care încearcă să fure ochiul și mintea. Și totul devine self indulging, de-a dreptul enervant pe alocuri (episoadele cu acea gașcă „boemă” de designeri, sau ce-or fi fost, constituie cel mai bun exemplu în acest sens). Am rămas la final cu un neplăcut sentiment de frustrare. Noroc cu nurii Sophiei, vorba lui MinRep...

　　　　Le Feu Follet
　　　　
　　　　S-a adus în discuție muzica, ca element pregnant și hotărîtor în structura și feeling-ul filmului și într-adevăr așa este. Și că veni vorba, ăsta mi se pare unul dintre puținele filme în care muzica flirtează în primul rînd cu personajul și abia apoi cu spectatorul. Nu mi s-a părut niciun moment că e inserată acolo cu misiunea clară și precisă de a-ți ușura calea spre universul interior al personajului ori pentru a-ți canaliza trăirile tale de spectator naiv. Muzica e elementul care-l izolează pe protagonist de mediul înconjurător, fie că acesta se află în propria cameră ori în public. Se insinuează discret marcînd detașarea eroului, confirmîndu-i cumva pesimismul și depresiile...
　　　　Ronet duce filmul pe umeri, îl însoțim în aventura-i damnată, observîndu-l cum își încheie, rînd pe rînd socotelile cu o societate pe care mereu a privit-o de la distanță, cu o anumită doză de dispreț. Este disprețul unui outsider față de membrii unei societăți resemnate, mulțumite cu banalul. Pare a avea la degetul mic cele mai rîvnite femei, însă nu este capabil să traverseze puntea compromisului pentru a ajunge la ele. Este ancorat într-un trecut de care nu vrea să scape, însă de care pare a se fi înstrăinat. Faptele de arme din respectivul trecut îi sînt trecute în revistă de către amicii de pahar de la care-și ia, rînd pe rînd, rămas bun. În prezent nu se regăsește defel iar viitorul nu constituie o opțiune. Și odată hotărîrea luată, tot ce-i rămîne de făcut e să mai dea încă un tur de orizont, apoi să se despartă, în sfîrșit, de trecut. Un trecut cu anumite elemente de mister, nu mi-am dat seama exact ce reprezintă pentru el cărțile de joc (dulcea tinerețe petrecută prin cazinouri?) și figurina aceea de care părea extrem de atașat...
　　　　Într-un top 10 al celor mai pesimiste filme ever, Le Feu Follet s-ar plasa lejer între primele 3.