Quote:
|
Plus ca, ultima scena cu zidul mi s-a parut, din nou, destul de comica.
|
Pornesc de la afirmația de mai sus pentru că am observat mai multe trimiteri spre ilaritate și m-a uimit abordarea asta. Din punctul meu de vedere, scena finală, care ni-l infățișează pe Leon în fața unui zid imposibil de trecut, nu reprezintă altceva decât angoasele sale căpătând o formă fizică, impermanența incertă a singurătății, resimțită până în acel moment, devine o permanență inexorabilă. Cât despre celelalte scene cu potențial comic, precum cea în care personajul principal se încurcă în perdea ori se împiedică și cade în noroi, sunt departe de a fi penibile sau tragicomice. Le-am văzut ca pe semne ale debusolării sale, ale incapacității de a acționa rațional, indicii care ne arată că avem de-a face cu un om neputincios și inadaptat, un om incapabil de a relaționa cu ceilalti, în special cu persoanele de sex opus, singura prezență feminină constantă fiind bunica sa, bolnavă (în acest moment, comparațiile cu
A Short Film about Love sunt inerente).
Am apreciat desele rupturi în firul logic al povestirii. În momentul în care ai impresia că reușești să descifrezi încotro merge acțiunea, se întampla ceva neașteptat și îți dă peste cap teoriile puse cap la cap până atunci. În categoria asta intră și falsele flashforward-uri, care erau de fapt flashback-uri. Până la urmă, am simțit filmul ca pe un experiment al regizorului: Leon o spionează pe Anna, noi urmărim personajele, ca pe un zoo alcătuit din ființe umane, satisfăcându-ne dorința latenta de voyeurism, iar regizorul ne urmărește pe noi, spectatorii, neratând nicio șansă de a ne influența, schimba, modela anumite concepții, fie ca suntem conștienți sau nu.