The Tuner
Ei bine, spre deosebire de
The Asthenic Syndrome,
The Tuner nu mi s-a mai părut atît de engaging. E clar că tanti asta are un stil aparte, e clar de asemenea că vrea să ne comunice de fiecare dată cîte ceva prin mijloace mai mult sau mai puțin „dubioase”. Unul dintre acestea este, în cazul de față un tip de umor extrem de quirky, ceva între Lynch și Jeunet. Problema e că uneori se merge prea departe, cel puțin mie așa mi s-a părut, astfel încît unele chestii par forțate și artificiale (vezi comportamentul vînzătoarei de porțelanuri, de ex.). Pe de altă parte, același tip de umor merge de multe ori la fix - scena în care apare tipa cu coasa la ușa babelor mi s-a părut funny as hell. Și totuși... Sînt două ore și jumătate de film iar la sfîrșit, eu cel puțin, m-am simțit epuizat - exuberanța personajelor, împinsă la extrem, hemoragia verbală, dialogul stufos și, de multe ori, criptic, au sfîrșit prin a mă copleși. Iar ideile cu care filmul jonglează, calitățile, valoarea sa, mi s-a părut că se află undeva dedesubt, îngropate sub acest balast care ai impresia că e pe post de praf în ochi. Și mergînd pe firul acestei idei, ajungem la o posibilă explicație a motivului pentru care filmul e în alb-negru. Aceasta o găsim în scena de la terasă, în care Lina oferă o masă copioasă unei femei fără adăpost și își dă seama că aceasta nu diferențiază culorile. Ne oferă oare și Muratova o realitate în alb-negru, lăsîndu-ne pe noi să distingem culorile? Să trecem dincolo de clownerii, teatralitate and whatnot pentru a descoperi the serious stuff? Maybe... Dar undeva pe parcursul celor două ore jumate eu am simțit că am pierdut pariul cu doamna...
Ah, să nu uit, scena de la sfîrșit, one of my favorites: le avem pe cele două bătrîne în tramvai, ambele au fost fraierite, una emoțional, cealaltă financiar. Ultima, cea cu finanțele și capul așa, mai pe umeri, a părut pe tot parcursul filmului doamna serioasă ce dojenește, cu o atitudine superioară, aventurile sentimentale ale prietenei mai tinere. În final ajunge și ea fraierită, dar e atît de mîndră încît reinterpretează totul din propria-i perspectivă, într-o altă scenă extrem de hilară. Astfel, își reproșează faptul că ea l-a tentat pe escroc, sărac cu duhul cum era el (sau cum îi plăcea ei să-l vadă), poziționîndu-se automat într-o poziție dominantă în raport cu acesta - nu mai e biata băbuță înșelată ci matroana care a dus în ispită pe amărîtul potlogar. Mai există cîteva asemenea scene memorabile în film, problema e că tre' să înghiți destul de multe pînă să te bucuri de ele...
Vot: Chabrol