Că tot sunt la topicul acesta.. Am văzut ieri
ABC Africa, documentar despre Uganda regizat de Abbas Kiarostami. De fapt, regizat? Termenul pare să-şi extindă semnificaţia cu elasticitatea inadecvată a unei rochii mai mare inutil cu două numere. Uganda e una din ţările cele mai lovite de HIV şi război civil. Femeile de acolo formează o organizaţie, UWESO. Aceasta le asigură training de business skills, de întrajutorare, de economie şi implicare în creştere orfanilor. Acum problema mea nu este cu subiectul filmului, ci cu “produsul kiarostami”. Eu sunt, posibil, marcată de alt fel de a face documentar. Agnes Varda, Chris Marker, Village people radio show, Geyrhalter, Dvortsevoy et alii îmi arată un tip de document vizual care reclamă, oricîtă fidelitate faţă de “real” ţi-ar cere genul, o sistematizare, chiar o direcţionare global a ansamblului spre un anumit ţel. Ţel semantic, bineînţeles, care se confundă cu modul în care autorul interpretează ce vede. Rămîne după montaj ceea ce favorizează ilustrarea acelui filon teoretic la care ajunge regizorul. Nici Benning nu cred că e străin de un nucleu hermeneutic recurent. Şi apoi, din stil nu scapi, vorba lui Blaga. Fie că faci artă, fie că nu, te mişti în perimetrul unui stil, care te precede, te in-formează, e categorie abisală, de neşters. Stilul e personal, dar categoria stilului e universală. Ca să ai ochi albaştri, trebuie mai întîi să ai ochi, deşi nici ochii nu pot fi altfel decît într-o ipostază particulară: albaştri, verzi, negri. Abuziv, m-aş lua după Haeckel (parcă) şi aş vorbi de o filogenetică şi de o ontogenetică: toţi oamenii au ochi, dar nu toţi oamenii au ochi căprui. Ochii căprui se înscriu astfel într-o genetică
regională, determinată de factori ereditari.
Aici ajungem la “produs”. Femeile cu spirit civic din Uganda îi scriu lui Kiarostami, rugîndu-l să vină în Africa şi să se implice în proiectul de mediatizare a tribulaţiilor locului, convinse fiind că un nume sonor ca al lui va sensibiliza exponenţial comunitatea mondială, măcar şi arătînd lumii că există mişcări locale de ameliorare a stării de fapt şi nu doar o aşteptare apatică a ajutorului din afară. Din ce se vede şi din ce s-a mai văzut şi pînă acum, situaţia e catastrofală. Problema e că ceea ce se vede acum nu se deosebeşte cu nimic de ceea ce s-a văzut şi pînă acum, că e un reportaj neutru, fragmentar, chiar impersonal, în care Kiarostami e văzut filmînd cu o cameră de mînă. Atît. Kiarostami a făcut la început multe scurtmetraje educative, în cadrul unui institut iranian pentru dezvoltarea intelectuală a copiilor şi adulţilor. Stil sobru, situaţii pe alocuri înduioşătoare, mesaje care merg rectiliniu, fără pitstop, pînă la spectator. E obişnuit deci să se ocupe şi de subiecte didactice.
În ABC Africa, Kiarostami îşi lasă numele să fie folosit ca un brand. Implicarea lui în film pare să fie minimă, nu face nimic cu materialul, pentru ca acesta să-i
semene. Probabil de aceea e nevoit să fie filmat la rîndu-i, ca să i se aducă aminte spectatorului din cînd în cînd despre cine este vorba şi de ce ar trebui să mai stea pe scaun măcar 10 minute în plus. Acolo unde opţiunile estetice şi spirituale ţi se văd la tot pasul, nu mai simţi nevoia să apari şi fizic în cadru, mîna păpuşarului se vede în organizarea peliculei, e redundant să i se facă un
snapshot din profil, care să apară la generic sau în prolog. A se înţelege: nu-l acuz, faptul că-şi lasă numele să fie asociat unui proiect pe care nu şi l-a ales singur, faptul că din
auteur devine benevol siglă, de dragul unei cauze cu care solidarizează umanitar, mă reţine să spun că putea face mult, MULT mai mult cu materialul, pentru ca acesta să fie mai puţin un reality show şi mai mult concentrarea potenţelor mobilizatoare ale cazului Uganda într-un fascicul de raze care să bată, concertat şi asiduu, la poarta conştiinţei fiecărui spectator. Omul îşi împrumută numele şi gata. I-au cerut să-l folosească, el s-a lăsat folosit. Sau nu? Asta te face să te întrebi dacă pot fi făcute filme la comandă. Vorbesc de filme pe care ţi le asumi integral, nu de făcături. Deschiderea la tot e un mit. În fond, de ce ai avea nevoie de ea? Orcium e imposibilă, s-a acumulat atîta cultură, istorie, antropologie pe acest pămînt, că simpla enunţare a unui “vreau să cunosc tot” denotă imbecilitatea necunoaşterii propriilor limite. Cîtă nobleţe de intenţii poate exista în ignorarea elementarităţii unui fapt amar: că limita nu e doar un postulat filosofic, o încuiere “burgheză”? Dar limita prezintă şi alt avantaj funest: acela de a fi invocată pentru distrugere: dacă tot nu putem cunoaşte integral, nu e mai bine să eliminăm din lucruri. Dacă se fac mai puţine, lucrurile devin mai susceptibile de a fi cunoscute integral. Nimic mai fals. Împuţinarea artefactelor nu reduce complexitatea. Dar la fel de adevărat pare să fie că transplanatrea în orice mediu nu pare să aducă recolte mulţumitoare, pe universalitatea umană se suprapune o grefă de non-universalitate, de construcţii locale cu care se poate să nu rezonezi. Cu alte cuvinte, stilul e categorie universal umană, dar avatarurile individuale sau de comunitate ale stilului pot sau nu pot genera legături, articulaţii. Asta se întîmplă cu ABC Africa: Kiarostami nu se “leagă” deloc cu acel mediu, e ca girafa în taiga.
2 din 5 – un punct în plus pentru effort.
p.s. office wordul meu editează mereu, potrivindu-mi cuvintele după vocabularul englez. de ex.: cînd scriu
efort , mi-l rescrie ca
effort. ştie cineva cum pot să-l dezvăţ de asemenea năravuri? de nuia nu înţelege, măgarul
