The Power of Nightmares: The Rise of the Politics of Fear - stilistic, in ce priveste retorica discursului ca document audio-vizual, e jenant si jingitor – asa, ca pentru semidocti sau semiautisti (scuze anticipat eventualilor fani). Nu e nimic cu profunda valoare informativa in imaginile pe care sunt mulate comentariile verbale ale naratorului sau intervievatilor (principalii vectori de transmisie a ‘mesajului’), in felul in care acestea sunt montate, sau in felul in care se raporteaza coloana sonora muzicala la ele. In proportie cvasi-integrala, ideile care merita recoltate se puteau regasi si intr-un ipotetic eseu newyorker-ist in care filmul ar putea fi transpus. Probabil le-ar fi stat chiar mai bine acolo. Desi spoiala multicolora si policorda in care sunt ‘conspirate’ aici pare sa faca experienta perceptiva mai antrenanta, sa-ti capteze mai mult atentia, in realitate plusul ala de atentie consumat nu e canalizat pe lucrurile care conteaza, pe ideile exprimate in discursurile propriu-zise ale personajelor (off sau on-screen), ci se risipeste in van in directii divergente (sabotandu-ti astfel principala misiune care consta in a pune cap la cap ideile care se presupune ca alcatuiesc edificiul tematic al filmului). Desi, sincer sa fiu, am vazut si antipodul pozitiv al abordarii documentariste. Am vazut Koyanistqaatsi, Baraka si Samsara - lucrari de un purism cinematografic poetic absolut… si nu dau pe-afara de spiritualitate nici acestea. Nu stiu daca e vorba de un handicap inerent limbajului filmic, sau daca doar aceste cazuri particulare au fost handicapat (nu in sensul ALA!) articulate. Dar sa trecem peste ifosele carcotase si fastidioase… Teza filmului e
noua de cand lumea. Masele sunt manipulate. Pentru ca trebuie manipulate, de altfel. Cel putin asta este opinia intelectualui-filon a politicii amploaite de demnitarii neoconservatoristi de la carma Americii (si a lumii), filosoful Leo Strauss – a carui pozitie de o condescedenta mizantropica stipuleaza incapacitatea constituenta a vulgului de a gestiona in directii salutare social dulcea povara a autonomiei intelectuale, si, pe cale de consecinta, ca acestuia ii trebuie inculcate (de sus!) o conceptie de un maniheism grosier asupra ‘starii afacerilor’ - de la politic la moral, si de la national la global. Dar… in lumea tot mai secularizata si dezabuzata post WW2, tot mai impietrit de sceptica in fata promisiunile ideologice cu continut pozitiv-constructiv, singura solutie pare a fi ideologia negativa, ideologia fricii, coercitia si controlul prin amenintarea cu latenta permanenta, omniprezenta si iminenta a terorii si haosului. Dupa anihilarea
Caracatitei Rosii, din care si-a extras subzistenta Razboiul Rece si himera proiectiei exacerbat-distorsionate a fenomenului cu care erau nutrite si strunite masele, trebuia cautat un nou tap ispasitor si izbavitor. Acesta avea sa-si gaseasca – poetic de convenabil
– inacarnarea in persoana lui Osama, a asa-zisei retele jihadist-subversive puse pe tot soiul de sotii funebre care aveau sa fie circumscrise generic sub denominatia de Noul Terorism al Radicalistilor Islamici (cum i-ar fi zis si Gorzo probabil). Now, filiera intelectuala din care s-a nascut ideologia gurului musulman, ni se spune, isi are obarsia in conceptiile unei personalitati-pandant celei a lui Leo Strauss, atat filosofic cat si cronologic – Sayyd Qutb, daca am retinut corect numele ala de neretinut. Tovaras simetric de scepticism fata de liberalismul desantat occidental si a inrauririlor nefaste social ale acestuia, si sustinator ardent al reasumarii unei preceptistici puriste, simpliste si dogmatice. La fel ca si Strauss, dar spre deosebire de pragmatismul cinic si meschin care motiva proferatiile primului, egipteanul era el insusi un aderent autentic la doctrina. Long story short, ca m-am plictisit, reteaua Al-Qaeda, care se presupunea a fi de o amploare www-ista si de o sofisticatie logistica asemenea ingineriei spatiale, era o gogorita nerusinata iar ‘razboiul contra terorii’ – doar o dialectica amiabila si asumata cu morile de vant. Sau gen.