[LUTARIM]

„Poziția copilului” – așa cum e ea!

Cineva căuta într-o cronică semnificațiile titlului. Ajunsese la concluzia că erau 3 poziții, dar că unele picaseră la montaj.
Eu nu am avut privilegiul să discut cu autorii, nu știu ce a picat la montaj, așa că am văzut doar ce s-a văzut.

Titlul pare unul cel puțin ciudat, dacă nu incomod, sau stânjenitor, ca o traducere neinspirată dintr-o limbă străină, cum ar fi „copac întortocheat” în loc de „arbore cotit”.

După părerea mea, semnificația titlului, care dă senzația de jenant, de încălcare a intimității, este chiar poziția copilului în uter.

La prima vedere, copilul stă comod, ca-n palmă, perfect protejat de mama lui.
Mai târziu, când se apropie sorocul, constatăm că poziția aceea ghemuită, cu spinarea adusă și picioarele chircite nu e deloc comodă. Ca urmare, începe să lovească atât cu mâinile, cât și cu picioarele. Oxigenul primit prin cordonul ombilical, o dată cu sângele de la mama lui, începe să nu-i mai fie suficient. Dacă nu este eliberat la timp, pentru a lua poziția erectă, se va sufoca.
Când ajunge la maturitate, dacă nu este lăsat să meargă pe picioarele lui și să tragă aer în piept după necesități, se poate ofili, cacoșa, ghemui la pământ, devenind o legumă, sau se poate revolta, lovind atât cu mâinile și picioarele, cât mai ales cu vorba.

Aceasta era tema declarată, trâmbițată a filmului, mama exagerat de dominatoare care își sufocă propriul său copil.
Dar se pare că și aceasta a căzut la montaj.

A rămas astfel un film care exploatează la maximum sensibilitatea celor care au, mulți la număr, fie un copil care poate fi lovit oricând de o mașină, indiferent din vina cui , fie un „copil” care poate omorî pe cineva cu mașina, indiferent din vina cui.

Cineva spunea într-o minicronică a filmului, ca un merit al scenariștilor, că spectatorul este lăsat să reconstituie singur „bagajul” cu care vine „copilul” în film, care să-i justifice revolta.
Ar fi fost foarte bine să fie așa, numai că scenariștii au dat deja unele coordonate, care mai mult blochează imaginația spectatorului.

Din scenariu, așa cum se vede el pe ecran, rezultă totul foarte clar.
Poziția „copilului”: a făcut o facultate, își dă doctoratul în chimie, trăiește de 3 ani în concubinaj cu o tânără pe care nu o iubește și care are la rândul ei o fetiță în provincie, provenită din altă relație.
Este foarte departe de dorința unei mame, oricare ar fi ea, deci copilul a făcut exact ce a vrut el, nu a ascultat-o câtuși de puțin.

Dar, să zicem că pe acest parcurs s-au întâmplat multe alte lucruri.
Să zicem că nu a vrut să fie chimist, ci actor, că a vrut să se însoare cu o stripteuză, dar mama s-a opus, că a vrut să părăsească țara, dar mama a încercat să se sinucidă. Să zicem...

Să zicem că, la un moment dat, în urma unui accident mortal, se pomenește în fața unui zid de beton, nu mai știe încotro s-o ia și se revoltă. Cei mai apropiați erau părinții, în special mama. Așa că începe să lovească. Nu cu picioarele și pumnii, pentru că era un intelectual, iar părinții erau intelectuali, ci cu „vorba”.
Vorbele rănesc și dor cel mai tare, mai tare decât loviturile de pumni sau de picioare.

Filmul românesc s-a ocupat până la refuz de personaje suburbane, cu un vocabular, inevitabil, suburban.
Motivația oficială ar fi aceea că sunt personaje complexe. Eu cred că sunt doar pitorești, cu evidențe și stridențe ușor de construit, practic preluate„en gros” din realitate, fără să fie necesară prea multă imaginație
Complexitatea unui personaj este dată de autor. Dacă acesta are talent.

M-am bucurat când am auzit că un film românesc renunță la acel mediu de inspirație facil și tratează niște personaje mai spălate, mai educate, renunță la exterioarele cu blocuri dărăpănate și interioare mucegăite și, m-am gândit eu, și la vocabularul de care pomeneam, venind cu replici elevate, profunde, complexe, la care să te gândești mult timp după vizionare, nu să-ți răsune în urechi numai înjurături și cuvinte triviale.
M-am înșelat!

Filmul începe cum „mama” povestește cuiva că cineva a dat-o afară din mașină și i-a zis „Îmi bag pu..la în tine!”. Dar n-a zis-o cu puncte-puncte, sau bip.
Secvența cu datu` afară din mașină a picat la montaj, că n-am mai văzut-o, dar a rămas în trailer. Secvența cu băgatu` n-a picat la montaj, ba apare și în trailer, în variantă îmbunătățită, „Te f..ut în gură!”, și adăugită, „Și pe tine!”, adică pe tac-su...
Ulterior, ne dăm seama că acela care și-o băga era fiul, iar cea în care și-o băga era mama. El, doctorand în chimie, ea, arhitectă. Dar nu e vina lor, scenariștii i-au „băgat” cuvintele astea în gură!

Cea care asculta nu a avut nicio tresărire. Era ca și cum fiul îi spusese mamei că nu mai vrea să mănânce ouă prăjite. Dacă mama ar fi insistat, iar băiatul și-ar fi ieșit din sărite și i-ar fi zis: „Dacă nu mă lași în pace, ți le bag pe gât”, interlocutoarea ar fi trebuit să reacționeze: „Vai, dragă, chiar așa a zis?!”
Dar nu se întâmplă acest lucru, ci o sfătuiește să îl mai slăbească, să-l lase să mai respire, în timp ce mama susținea că nu face decât să se intereseze de viața lui, ceea ce, la modul cum o făcea, mi se părea ceva normal, departe de a fi mama exagerat de dominatoare.

De aici filmul decurge nu banal, dar perfect previzibil.
Părinții dau o petrecere, unde le cunoaștem cât de cât anturajul, merg la concert, mă rog, viața cotidiană.
În sfârșit, intervine evenimentul așteptat, accidentarea mortală a unui copil.
Imediat, cum era firesc, se pun în mișcare mecanismele necesare scoaterii vinovatului nevinovat. Lucrurile nu erau prea complicate, pentru că nici victima nu era nevinovată, traversase în fugă prin loc nepermis, martorul principal nu părea să fie chiar greu de cumpărat, iar suportarea cheltuielilor de înmormântare nu reprezenta o problemă. Singurul aspect, care avea să declanșeze conflictul dintre mamă și fiu, rămânea ca acesta să accepte să participe la înmormântarea copilului, victima sa. Gest greu de acceptat de către oricine, fără să fie necesare justificări.

Pentru a mări miza, scenariștii introduc aici așa-zisa temă a mamei exagerat de dominatoare. Dar nu prin mijloace artistice, text sau context, ci prin mijloace propagandistice, colaterale, în afara filmului de pe ecran.
Nimic din comportamentul personajului principal, copilul devenit matur, nu poate fi justificat în cheia acestei teme. Indiferent ce părere are Freud, un discurs cinematografic trebuie să fie coerent. Am văzut filme în care copii traumatizați de propriile lor mame ajung la maturitate asasini în serie, dar discursul cinematografic era convingător.
Probabil pentru a fi convingători, cei doi scenariști ai noștri supralicitează, dar negăsind alte mijloace artistice de exprimare, revin la veșnica metodă românească, înjurătura și obscenitățile.

Nu am reținut replica mamei, tocmai pentru că nu e una determinantă, care declanșează furia tânărului: „Te f..ut în gură!”
Aceasta nu e o simplă înjurătură, cum ar fi „Fu..tu-te-n gură”, sau „Fu..tu-te-n c..ur”, spusă la mânie, ci este o propoziție imperativă, cu subiect și predicat.
Nimic nu o justifică în acest film, nu mai vorbesc de valoarea... artistică, sau estetică.

Am mai auzit vorbe grele.
Exasperat de mama sa care îi reamintea mereu că datorită ei a văzut lumina zilei, că ea îi spală, ea îi calcă, ea îi face mâncare, un tânăr a ripostat: „Mă c..ac în mâncarea ta!”.
Deși el avea dreptate, n-am mai fost de partea lui.

Am văzut cândva un film cutremurător în care Leonardo DiCaprio înterpreta un adolescent care se droga, iar mama lui refuza să îi dea doza. Știm cu toții, din filme, prin ce chinuri trece un dependent, dacă nu primește doza! „Cățea, i-a zis, ești mama mea!”. Cățeaua, ca și pisica, atunci când puii lor ajung la o vârstă, nu-i mai lasă să sugă. Îi bate, îi mușcă, îi scuipă. Și, totuși, e mama lor. Altfel, însă, nu s-ar mai maturiza.

Dar să revin la filmul nostru.
Contrar așteptărilor mele, am avut parte de replici plate, cum ar fi: „Sau mă lași pe mine să te caut, când simt eu nevoia, sau deloc!”. Sau: „Părinții se realizează prin copiii lor, să știi și tu!”.
În final apare și o replică memorabilă: „ Mamă, deblochează-mă și pe mine!”, dar pălește pe lângă „Te f..ut în gură!”.

Interpretarea nu o pot numi magistrală, doar pentru că filmul a luat „Ursul de aur”.
Din punctul meu de vedere este o interpretare firească, așa cum trebuie să fie în orice film. Că e greu, că e ușor, asta nu e treaba mea. Luminița Gheorghiu face exact ce știe să facă, nu s-a autodepășit, pentru că scenariul nu i-a cerut-o.
De remarcat rolul lui Vlad Ivanov, al cărui personaj, „martorul principal”, se ridică deasupra tuturor, e drept doar pentru scurtul timp care i s-a acordat. Nu plânge, nu râde, nu țipă, nu înjură, dar există și se vede.
Reconstituirea accidentului cu obiecte pe masă se încadrează perfect. Nu contează că de la Chaplin încoace, cu ai săi 2 cartofi, am văzut de multe ori așa ceva.
Astfel de personaje, gândite, minuțios construite ca partitură și interpretare, speram eu că voi găsi într-un film cu intelectuali.
Mama copilului accidentat spune, ca pentru sine: „Poate că dacă avea viteză mai mică, apuca să traverseze. Sau dacă avea viteză mai mare... nu s-ar mai fi ciocnit...” Am citat aproximativ.

Din păcate, filmul vine să susțină „imaginea românului mâncător de lebede” . Acum își mai și f..ute părinții în gură.
Consider că scenariștii au jignit toate mamele, iar eu m-am simțit umilit ca român.

Cei care susțin că străinii nu sunt chiar așa ușor de influențat, se înșală.
Dovada, Kevin Costner a primit cadou un cal pe care scria vacă.
Suntem percepuți ca ultimii oameni, iar „oamenii noștri de cultură” contribuie din plin la această imagine.