Der Baader-Meinhoff Complex -- 7,8/10. Excelent.
Charles, se pare ca noi vorbeam de filme diferite weekendul trecut. Nu literally, of course, dar memoria mi-a jucat feste cu voluptate. Cand l-am ‘incercat’ initial, l-am abandonat pentru ca imi deraiase subtitrarea la al doilea CD, nu pentru ca ar fi fost chiar atat de insuportabil. Nemultumiri au existat, dar daca nu surveneau problemele tehnice rezistam pana la finish, cu siguranta. Also, e mult mai putina actiune decat imi convenea mie sa-mi amintesc. Chiar am re-realizat acum ce provocator se deschidea, si asta intr-un stil artsy, subtil – ma refer la scena cu plaja de nudisti. Episodul exploatativ-exploziv de care ma plangeam acum mi se pare indispensabil in a inchide cercul logic ce subintinde fenomenologia perturbatiilor socio-politice generate de banda B-M. Era util sa contemplam abuzul de forta al autoritatilor filo-imperialiste pentru a simpatiza (justificat) mai usor cu activitatile factiunilor disidente. De asemenea, replicile de o ostilitate visceral si virulenta ale acestora trebuiau ilustrate cat mai grafic, daca se dorea o determinare cat mai complexa si riguroasa a parametrilor de functionare a miscarii anti-fasciste. Iar daca tot vorbeam de subtexte data trecuta… De neuitat scena in care un tanar recrut proaspat pripasit in barlogul revolutionarilor marxisti aterizeaza in cada alaturi de ‘prima doamna’ (la invitatia acesteia). Sigur, asta nu ar fi valorat nimic daca nu am fi avut parte si de spectacolul reactiei Lui la descoperirea starii de fapt. In ciuda temeinicelor noastre asteptari, ne este livrat gestul suprem de devotament fata de idealul comunist… totul (meta-)decantandu-se intr-o mostra de insinuatie ideologica antologic de comica. Nu e cu mult mai prejos, desigur, nici generozitatea darza cu care Herr Baader renunta chiar si la geaca de pe dansul in reactie la interesul admirativ manifestat de sub-tovarasul sau oropsit, inainte de a iesi din scena . [Ah, dar incontestabil, meritul primordial al filmului ramane ca-l pune pe Bob Dylan pe genericul final.
]
Pozitia Copilului -- 7,5/10 (bun spre foarte bun, in limitele cuminteniei si conventionalismului stilistic) O sa trebuiasca sa fac o cura de Bresson luna asta, probabil, dupa atata overacting. Finalul e literalmente ne-privibil. Nu am facut-o constient, abia mai tarziu am realizat ca la ultima scena chiar mi-am deflectat privirea cateva grade in lateral pacalindu-ma ca chiar simt nevoia sa-mi masez un pic ochii. Sunt absolut convins ca nu puteti crede asa ceva dar va asigur ca nu mi-ar fi putut pasa mai putin. In principal, actorii care-i jucau pe tarani were giving me the willies, dar nici Luminita Gheorghiu nu parea dispusa sa dea o mana de ajutor. Ochiul miop al camerei, la fel - inca un cui in sicriu. Stilul de filmare, in general, e obositor fara niciun folos estetic. A remarcat-o si Gorzo. (no ad-verecundiam intendend) Ultimele imagini, ‘numarul’ lui Barbu, inregistrate din masina si prin intermediul oglinzii sunt revoltator de auto-complacente. N-au mai avut inima scenaristii sa-i scrie si ‘copilului’ un discurs la fel de patetic ca cel al mamei? Gen ‘hai sa ne prefacem ca ne jucam de-a-n subtilitatea, in loc’. Altefel, e ok. Personajul mamei parca e neverosimil de one-track mind, totusi. De exemplu, abia intr-unul din rarele momente, daca nu singurul, in care pare sa-si aduca aminte ca-i o fiinta umana si ca e cazul sa faca un gest inconsecvent sau auto-contradictoriu, cel in care ii zice baiatului ‘imi iau mainile de pe tine’, mi s-a parut ca filmul capata o incadescenta emotionala zdravana. (acolo are loc una din scenele foarte bune ale filmului, de altfel) Tot in ordinea asta de idei, de-aia mi se pare de departe cea mai buna scena cea a lui Vlad Ivanov. Pentru ca personajul surprinde, e imprevizibil si intrigant. Nici dupa ce a iesit din cadru nu eram sigur ‘cine’ era de fapt omul ala. Dpmdv, dl Ivanov fura filmul. Fara ca macar sa fie genial. Mi s-a parut straveziu si facil arsenalul de gesticulatii faciale pus la lucru. Sprincenele alea ridicate in permanenta si fruntea cutata sunt prea on the nose. Nu ca actrita principala mi-ar fi vexat standardele (cu exceptiile pomenite deja, din final), din contra, e excelenta – dar, nu stiu, parca intr-un framework ortodox-previzibil, canonic; e corect-excelenta. Vlad Ivanov are o sclipire, un aport de individualitate a tehnicii care nu poate fi redus (mai putin decat cel al ei, in orice caz) la manualul de actorie. Alta secventa cu multa forta si cu si mai mult potential tradat - de data asta – de underactingul actritei respective, e cea in care Carmenusa poarta discutia intre patru ochi si cu cartile pe fata cu soacra-sa. Mai precis, partea in care i se confeseaza Corneliei cu privire la ordaliile conjugale la care a supus-o progenitura ‘batranei’. Pacat ca fata tinerei e, err, mana moarta in scena aia. Activitate tectonico-musculara de subt tenul ei e nula. Cum? Era intentionata? I bet. Irelevant insa. Tot in legatura cu interpretarea si personajele, eu unul n-am reusit sa ma conving ca e posibil ca un om in toata firea (tehnic vb) ca Barbu, odrasla de intelectuali si el intelectual la randu-i, se poate deda unui comportament atat de oligofren-ursuz incat si autistul din Rain Man l-ar privi cu o condescendenta amuzata. Sunt mai multe fatete frumos rumenite - am zis, in mare, mi-a placut filmul, dar nu ma intereseaza sa insist pe le. Eu ma pricep cel mai bine la hatereala. Ah, un ultim lucru. O impresie generala si abstracta: mi-a parut cam castrat de transcendenta, ca se ineaca in sociologie, ca lipseste licarul ala mandru al esteticului inefabil si autonom care e un pic deasupra mundaneitatilor noastre plictisitoare. Nu in sensul extrem de pretentios al ideii, nu as fi indraznit sa-i cer sa-mi aduca aminte de Capela Sixtina, dar, asa, sa scoata, ca un iceberg, o fractiune de corpus dincolo de suprafata oceanului de sociologie cotidiana… Ok, nu era ultimul, mai e ceva. Se contesta pe topicul lui Killing Time necesitatea tuturor mizeriilor verbale din anumite filme romanesti (mai mult sau mai putin timpurii) in cursa de a creea autenticitate. M-am gandit la asta in timpul injuraturilor din PC. Mda, la o re-considerare mai profunda a situatiei, Life of Brian incepe sa mi se para un produs artistic mai autentic si mai luxuriant in referinte si expresii ale angoaselor umanitatii decat filme ca Love Streams sau The Killing of a Chines Bookie – filme legendar de fidele dinamicii realitatii socio-umane; nu stiu insa daca nu cumva, temandu-se sa nu tradeze vreo advertenta de suprafata, autorul reuseste funesta performanta de a neglija tocmai resorturile subterane perene ale problemei...
PS: Liviu, in caz ca o sa simti ca te impinge pacatul sa-mi muti/copii ‘cronica’ Copilului la topicul aferent… don’t. Just don’t. Nu intruneste minimumul de seriozitate si profesionalism. Sincer sa fiu, mi-e de-a dreptul jena de aberatiilea alea fara speranta de noima pe care le-am debitat acolo. Ma simt ca Ludwig W. cand – dupa o relatare lui H.-R.P. – era atat de scarbit dupa prelegerile cu care le inunda capul studentilor, incat simtea nevoia stringenta sa se repeada la cel mai apropiat cinematograf, se planta cat mai aproape de ecran si incerca sa se piarda in dansul formelor si culorilor goale, despuiate de concept (ale westernurilor, de regula). De sezon, btw -- vezi topicul de pe mubi care trateza urmarile pernicioase ale verbalizarii nesabuite a experientei. Chiar si-asa insa, tacerea n-ar fi fost o alternativa preferabila…