[MinRep]

The Passenger

Am sa vad si "Drifting Clouds" cat de repede posibil, insa nu imi pot imagina ca voi vota cu altcineva decat cu Antonioni in acest meci. "Professione: reporter" este ultimul film mare al regizorului italian si unul dintre marile filme ale anilor '70, dar aceasta reputatie si-a castigat-o de-abia dupa multi ani.

Sunt perfect constient ca problemele pe care acest film le pune in discutie nu mai sunt astazi la ordinea zilei. Insa, sincer, cred ca "The Passenger" a fost un film demodat la vremea lui. Alienarea, cautarea identitatii, dedublarile, disparitiile, refuzul unui narativ clar... toate acestea par mai degraba preocupari ale anilor '60 (si, cu siguranta, fundamentul pe care Antonioni si-a cladit intreaga cariera). Insa pentru mine aceste lucruri conteaza mai putin. I'm hooked inca din primele cadre, in care Nicholson (in cea mai buna perioada a carierei sale) rataceste in stil inconfundabil antonionian prin desert in cautarea unei gherile. Urmeaza apoi descoperirea cadavrului atat de fake-looking al unui barbat care ii seamana indeajuns de mult incat sa ii poata fura identitatea si sa inceapa o noua viata.

Din ce se intampla ulterior si din evenimentele care conduc la decesul personajului, Antonioni nu ne prezinta decat niste franturi. Nicholson incepe sa cutreiere lumea, in pielea noului personaj pe care l-a adoptat, incheind tranzactii de arme cu rebeli si flirtand cu Maria Schneider. In "culise" se intampla si alte chestii, inclusiv tot felul de comploturi politico-militare, Steven Berkoff apare pret de cateva secunde in rolul amantului sotiei lui Nicholson, iar aceasta din urma incearca sa il gaseasca pe cel a carui identitate a fost imprumutata de fostul sot. Iar along the way, vizitam cateva locatii turistice de prin Spania, pentru ca se preteaza unor abstractiuni vizuale care ii plac atat de mult maestrului din spatele camerei.

Sunt cateva secvente extraordinare in "The Passenger". Una dintre acestea este o inregistrare video in care un prizoner este executat (pe bune), filmata cu zoom si out-of-focus, incat in momentul in care prizonierul este impuscat imaginea este flou si greu definibila, ca un blow-up din... well... "Blow-Up". In alta secventa Nicholson incearca sa scape de un posibil urmaritor (pe care nu il vedem efectiv urmarindu-l) si intra, ca prin minune, intr-o casa construita de Gaudi, unde o cunoaste pe fata arhitecta interpretata de Schneider. Mai tarziu, ii va spune acesteia o poveste a la Platon despre un orb care s-a vindecat si, dupa ce a aflat cum arata lumea de fapt, s-a sinucis. Si, bineinteles, exista mult-discutatul cadru care inchide filmul, in care evenimentul esential este hors-champ, iar noi vedem doar agitatia din jurul acestuia.

Desi nu este acolo sus cu "Aventura" si "Blow-Up", filmele cu care Antonioni a rupt gura targului, "Professione: reporter" este (inca) Antonioni in stare pura, preocupat de absurdul si lipsa de sens a existentei, despre care "vorbeste" in cel mai rafinat limbaj vizual cunoscut omului.