[gheorghe_preda]

O vreme am citit cronicile lui Andrei Gorzo din Dilema cu relativ interes. Omul parea cel putin destept in crisparea lui de a valoriza doar filmele care se supuneau desuetului canon neorealist.

Ce daca filmului romanesc contemporan in mizerabilismului lui recicla glorios si fara vreo jena neorelismul italian trecut prin creuzetul noului val francez, reinventat si bagatelizat de Dogma 95.

Mai nou insa, nu-mi mai permit sa pierd timpul si sa citesc aceleasi glorificari ale lui Bazin facute parca de un marxist retard care il citeaza pe Marx la nesfirsit, fara sa-l citeasca.

Inainte de a citi vreun text scris in Dilema sau oriunde altundeva de Gorzo, planez deasupra lui, cumva intr-un desant tematic, sa vad daca in el apare numele lui Cristi Puiu.

Regizor de o mediocritate crasa si indragostita de sine pina la extaz, el este pentru Gorzo obiectul festish, adoratia deloc secreta, farul calauzitor in materie de stil.

Pus pe un piedestal cu sfiala si reverenta, cum doar un coreean de nord iubitor de film l-ar pune pe Kim Jong Il, se stie, regizor de succes in tara lui comunista, prin armele caruia au trecut mai mult de 50 de productii.

Filmele lui Puiu care ar plictisi pina si un calugar zen in asteptarea iluminarii, sint pentru criticul de la Dilema poarta catre o gradina a placerilor cinefila prin care desigur ar trebui sa treaca orice regizor roman daca ar vrea sa fie considerat o entitate cit de cit respectabila..

Ca atata intelege naivul critic nu e de condamnat. Pina la urma nici pe Florin Piersic nu poti sa te superi cind iti povesteste a mia oara cum l-a urmarit ursul la o filmare cind tu l-ai intrebat cu totul altceva.

Mai nou insa cu Puiu sint comparati regizori mari ai lumii care in limitarea lor sarmanii, nu au inteles la dracu, lectia lui Bazin de acum 1250 de ani conform careia in cinema geniu = realism = felie de viata filmata in unghiuri fixe, fara inspiratie si vreun talent.

Vezi numerele de acum citeva saptamani ale revistei Dilema unde e vorba nici mai mult nici mai putin decit de Bela Tarr.

Eu ma intreb daca admiratia asta de un erotism difuz a lui Gorzo e o incremenire nefasta intr-un proiect teoretizant care nu mai are demult legatura cu stilistica filmului contemporan, sau e doar rasplata fata de regizorii apartinind unui curent desuet din filmul romanesc, care te-au intronat, poate meritat, ca sef al criticii de gasca, aripa intelectuala.