|
Am vazut Life of Oharu imediat dupa filmul lui Rocha, dar pentru ca n-am vrut sa scriu despre doua dezamagiri in aceeasi seara am amanat.
La orice mai putin scenariu filmul e brici, imagine excelenta, actori, mizanscena etc. Mizoguchi nu e vinovat decat de faptul ca a ales sa faca un film cu o poveste atat de strigatoare la cer. Dupa o ora si jumatate deja eram extenuat, ma intrebam cate i se mai pot intampla lui Oharu dupa ce patise atatea. Aparent multe i s-au mai putut intampla in 40 de minute, care parca au fost mai lungi decat restul. De fapt astea ultime 40 de min le-am vazut doar de curiozitate, o curiozitate masochista ce-i drept. Am fost atat de surpins de cate necazuri au putut fi aglomerate pana atunci ca trebuia sa vad cat de departe poate merge. Din punctul asta de vedere e un film unic, nimic din ce-am vazut nu se compara. Pacat de talentul lui Mizoguchi, dupa cum spuneam, filmul e excelent lucrat la toate celelalte capitole.
N-am mai apucat sa vad si pe cel al lui Renoir, dar am un bun motiv pentru asta. Sambata am vazut Soy Cuba si, in ciuda unei imagini absolut extraordinare, am ramas ingrozit de atata propraganda mizerabila. Se subintelege ca nu eram psihic pregatit pentru inca o doza de asa ceva dupa Oharu si Soy Cuba.
|