[zeno.marin]

Initial am primit stirile neasteptatei victorii de la Cannes sa zic asa, cu scepticism. De fapt un scepticism care batea bine de tot catre indignare, influentat fiind de parerilor unor oameni alminteri avizati din televiziune, teatru, critici si conaisseurs adevarati. Toti protestau in masmedia revoltati, aproape la unison, la nici o zi dupa premiere. La aceste critici se adauga experienta si observarea tendintelor din anii trecuti, de fapt o traditie deja prin care "politic incorect" este doar un eufemism pentru morbid si premiile politice.

Apoi teama (nu tocmai) paranoica de clisee. Exorcizari? Ma gandeam ca dupa Friedkin au mai aparut zeci. Homosexualitate? Nimic nou. Probabil intr-unul din trei filme exista macar un asemenea personaj, fiecare cu o drama ce face din film o capcana de premii. Subiectul parea fortat special pentru a castiga un premiu si ca ne expune odata in plus intr-o lumina deloc magulitoare, ca fiind tara a unor extreme cu totul strambe si denaturate, de pe urma carora profitam pentru a ne face un "brand de tara" cuantificabil in "Palme de aur". Cu aceeasi ocazie gandeam atunci ca un asemenea subiect e de fapt o forma de santaj a juriului, obligat astfel sa dea un premiu, precum dau nasii in stanga si in dreapta bani lautarilor la nunti. Caci asta e tara noastra, asta e ce putem oferi: asemenea subiecte (cu succes aproape patologic la juriu), iar pe Mungiu il consideram un simplu profitor, asemeni unui schiop care-si transforma handicapul in sursa de bani. Multi.

Ar mai fi fost si o precedenta pelicula a lui Mungiu care imi lasase un gust neplacut - "Amintiri din Eoca de Aur", un film care mi s-a parut incalificabil de slab, un soi de plagiat de Krusturica sarjat pe ritmuri romanesti. Nici cu originalitate nu sta Mungiu prea bine, caci gurile nu neaparat rele sustin ca si de data asta regizorul roman a folosit ceva ce nu-i apartine ca "sursa de inspiratie" pentru scenariu: cartile Tatianei Niculescu Bran - "Spovedanie la Tanacu" si "Cartea Judecatorilor". Dar pana la urma nu e locul sa judec - mai ales eu - etica lui Mungiu, ca e o pierdere de vreme, ci filmul sau care...e exceptional!

Acum ca in sfarsit am vazut "Dincolo de dealuri" (si dincolo de prejudecati dovedite in mare parte nefondate), pot sa ma spovedesc si eu recunoscand ca au fost niste concluzii pripite si sanciontate la acea vreme asa cum se cuvine (a bon entendeur salut). Pe merit. Desigur, o parte din convingeri ramane de neclintit si dupa ce am vazut filmul, anume ca exhibarea mizeriei si saraciei noastre endemice ne califica si ne promoveaza peste tot ca fiind un popor inapoiat, de rang inferior. Insa trista realitate e chiar aceasta, regasita in habotnicie, acel refugiu universal al saraciei, in sistemul sanitar decrepit, in lumea mizerabila si trista, cu blocuri coscovite, cu gari murdare si trenuri ruginite. Iar Mungiu le surprinde extraordinar de bine, mult mai realist decat credeam ca e capabil sau dispus s-o faca. De fapt marturisesc ca mi-a depasit orice asteptare pozitiva si pot spunec ca e unul dintre cele mai bune daca nu cel mai bun film romanesc vazut in 20 de ani (cu precizarea ca sunetul a ramas la fel de prost ca in toate filmele noastre)...

Drama, departe de a fi triviala si rudimentara graviteaza intr-un univers din alt secol, construita in jurul a doua personaje definite clar, cu individualitate bine sugerata. Nu prea existaloc de echivoc, desi am remarcat si multe speculatii. Cele doua eroine centrale au avut antecedente homosexuale e daca nu usor de intuit, cel putin probabil. De fapt ceva comun prin comunitatile inchise precum casele de copii ajunsi la varsta adolescentei, dar pana la urma aceste dealiu e prezent in doze infinitesimale, in orice caz mult mai subtile decat o aratau cronicile malitioase, oferind doar mobilul pentru o drama documentata artistic. Unde mai pui ca picanteria era nu doar prezentatata distorsionat ci si contapusa idieii de drama anti-religioasa. Si da, se spune ca Mungiu e ateu convins. Sa-i fie sufletul... acolo unde merita. Pana la urma ce conteaza? Sa nu uitam ca Paolo Pasolini, un marxist comunist si ateu convins (si homosexual ca tot veni vorba) a realizat cel mai bun film din toate timpurile despre viata lui Isus: "Il Vangelo secondo Matteo"! Poate si din acest motiv unii (multi) au catalogat pelicula drept un afront adus Bisericii Ortodoxe si ideii de credinta in general, o satira chiar sau - daca ar fi sa parafrazez celebrul cotidian "The Guardian" - o tragi-comedie. Oare chiar au privit acelasi film? Daca da, de la ce distanta?... Ei bine, "Dupa dealuri" e departe de af fi o comedie, departe de a fi macar o satira si foarte departe de a fi un film anti-religios, asa cum s-a isninuat. Dimpotriva. Era mult mai usor si de un gust absolut indoielnic sa indrepti filmul pe o asemenea directie. Ar fi fost de fapt alt film...

Perceptia mea este ca Mungiu mai degraba disculpa decat incrimineaza, fiind mai curand obiectiv si nicidecum inclinat inspre criticarea sistemului ortodox sau si mai grav, ridiculizarea credintei in vreun fel. Sa nu uitam insa ca traim in aceeasi tara in care credinciosii nu sunt atat de religiosi pe cat sunt de bisericosi. E tara unde moastele si apa sfintita se obtin calcandu-ti aproapele in picioare. E tara in care se clatina autobuzul cand calatorii fara bilet isi fac cruce cand trec prin dreptul bisericii, tara in care practicanti devotati cu frica de Dumnezeu, nu se spuca cu carne in prag de Craciun si Paste, dar beau de sting pe tot parcursul postului. Si cate si mai cate...

Poate mai usor decat filmul in sine se remarca si se discuta controversatele aspecte sociale si psihologice pe care acesta le surprinde. Caci unde ne aflam? Intr-o comunitate autarhica si aproape neverosimil de anacronica din varful unui deal, redata parca special pe gustul unui public ce vrea sa ne condamne ca popor, cultura si religie. Dar asa este, e locul unde canoanele sunt interpretate ad literam si unde serenitatea imaculata a credintei luneca pe panta panta pacatului, facand din bigotism un chip cioplit. Multi dintre cei aflati "dupa dealuri" nu vor ezita sa-i invinovateasca exclusiv pe cei ce au vrut binele Alinei, caci protagonista sfarseste strivita involuntar de inertia implacabila a unor practici din alt secol. Malpraxisul duhovnicesc se incheie intr-o tragica ironie a sortii, o ironie ce-si mareste proportiile pe masura ce drama se deruleaza asemeni unui bulgare de zapada. Caci bunatatea aplicata cu forta intens aplificata de credinta, starneste reactii naturale si adverse. Acest conflict eutanasiaza o viata schizofrenica si condamnata la mizerie, mistuita de halucinatii si anxietate, pentru care nu a existat vreodata un tratament sau un viitor. La o privire mai atenta personajul (condamnat inca de la intalnirea din sordida gara) se prabuseste sub tavalugul unui complex de imprejurari. Acestea sunt insa dirijate de un sistem incompetent si pervertit de saracie, o saracie care naste monstri!

Bigotismul descris de Mungiu in nuante fundamentaliste are doar rolul calaului, dand Alinei lovitura de gratie si transformand tamaduitorii prin credinta in criminali inconstienti. Iar victimele sunt desigur mereu aceleasi, cei saraci, cei napastuiti si izgoniti de societate, cei ce-si duc traiul undeva departe, nicaieri, in negura unor meleaguri unde curentul este inutil.