[Windom]

Werckmeister Harmonies

WH era singurul dintre filmele importante ale lui Tarr pe care încă nu-l văzusem, iar plăcerea a fost cu atît mai mare cu cît a fost vorba de prima vizionare.
Este foarte greu să vorbești despre un asemenea film, să-l analizezi, pentru că n-ai absolut nicio șansă să exprimi în cuvinte experiența de care ai avut parte. Nu ai o poveste pe care să o poți lua la puricat, nu ai good vs evil, personaje cu care să simpatizezi sau fire narative pe care să le despici în patru. E o experiență care transcede simplul act al vizionării unui film, pătrunzînd în anumite compartimente ale subconștientului în care o asemenea formă artistică foarte rar are acces.
Avem cam 145 min de film, împărțite în 39 de shot-uri. Shot-uri care au mai mult de-a face cu noțiunea de timp decît cu povestea propriu-zisă. Poveste care nu prea există...
La fel ca Tarkovski, Tarr sculptează timpul. Fiecare cadru este minuțios și elegant pus în scenă, desăvîrșit prin imagine și coloana sonoră. Unele shot-uri durează 10 minute. Tarr nu ne arată cum trece timpul, concentrînd ore sau zile în minute, cum se întîmplă în cinema-ul convențional. Ne arată, în schimb, cum experimentează personajele timpul respectiv. Ar putea să ne arate 10 zile din viața unui personaj în 10 minute, preferă în schimb să ne transpună în realitatea respectivului personaj, pentru a o experimenta alături de el timp de 10 minute. În care se poate sau nu să se întîmple ceva... Arta lui Tarr constă în îmbogățirea celor 10 minute de realitate, de multe ori banală, cu suflu și magie cinematografică.
La fel ca în Satantango, la fel ca în Turin Horse, personajele sînt surprinse, de foarte multe ori, executînd activități cît se poate de banale, „în timp real”. Cu toate acestea, nu te plictisești nicio clipă. Și asta fiindcă ochiul camerei de filmat surprinde normalitatea „anormal”, într-un mod care-ți transmite ceva, îți spune că sub aparenta banalitate se ascunde ceva care ar putea să fie destul de semnificativ.
Există și în WH, la fel ca în The Turin Horse, o amenințare care plutește în aer, un omniprezent sentiment fatidic, dincolo de aparenta normalitate. De unde vine această amenințare? Nu știm. Știm doar că, la un moment dat, liniștea pașnicului cătun este tulburată de sosirea unui circ (?) ambulant a cărui piesă de rezistență o constituie o balenă, piesa de rezistență din actul creativ al divinității, ajunsă acum într-o stare deplorabilă, aflată, pare-se, la cheremul unui Prinț, a cărui principală menire pare a fi aceea de a merge din sat în sat și a otrăvi spiritul comunității. Brusc, spiritele se agită, un spital e luat cu asalt (dementială scevența), iau naștere grupuri de impunere a legii...
Totul este prezentat din punctul de vedere al personajului principal (dacă se poate numi așa), Janos, un tip care pare a fi, în același timp, idiotul satului și omul care știe mai multe decît restul. El este cel care pune în scenă eclipsa la începutul filmului, e cel care inspectează balena (e singurul care face asta, din cîte știm) și e martorul cripticei discuții dintre proprietarii acesteia, pentru ca, în final, tot el să fie cel care va eșua, rupt de realitate, pe un pat de spital. Să fie asta o urmare a contactului cu balena, o consecință a persecutării sale de către proaspăt formatul comitet de impunere a ordinii? Putem doar să ne dăm cu presupusul. S-ar putea să nici nu existe o explicație. Și nici nu contează, pînă la urmă. Omul n-a fost, pînă la urmă, decît un martor, extrem de pasiv, al infiltrării acelor „armonii” din titlu în pașnica existență a comunității, existență bazată, pînă atunci, pe simplitatea tonalităților primordiale, a non-existenței variațiunilor. În momentul în care acestea se insinuează în sînul comunității, sub forma balenei plasate în piața centrală, aceasta, la fel ca o piatră aruncată în mijlocul unui lac, va agita apele, constituind un catalizator pentru dezintegrarea socială. Se conturează aici o latură religioasă a filmului, fiindcă avem de-a face, pînă la urmă, cu variațiuni pe tema „păcatului cunoașterii” - în momentul în care nu te mai multumești cu simpla armonie dintre două tonalități și cauți să intri în posesia tuturor „variațiunilor”, vei deschide cutia Pandorei...
Dintre multitudinea shot-urilor magnifice care ni se perindă prin fața ochilor, cel puțin 3 mi-au rămas adînc întipărite în memorie - sosirea balenei, scena de la poștă cu monologul funcționarei și secvența devastării spitalului...