[MinRep]

This Land Is Mine

Sunt complet de acord cu ce a scris Windom mai sus. "This Land Is Mine" nu e un film de Jean Renoir, e doar un film de propaganda pe care acesta l-a regizat. Cu cele mai bune intentii, bineinteles, insa cu toate problemele acestui gen, inclusiv caracterizari stereotipe ale personajelor negative. Ceea ce nu inseamna ca nu ramane un film relevant si in ziua de azi, pentru ca luarea de pozitie impotriva unui regim tiranic va fi intotdeauna o poveste universala. Si, da, si mie imi plac Laughton si O'Hara, dar imi cam pierd interesul cand incep sa ne citeasca declaratia drepturilor omului (et du citoyen). Singurul personaj in care l-am regasit pe Renoir-ul din "La regle du jeu" si "La grande illusion" este cel interpretat de George Sanders, care se suprima onorabil pentru dezonoarea pe care a comis-o.


The Life of Oharu

Poate din cauza unora dintre teme, filmul acesta mi-a amintit mai mult de "Street of Shame" decat de "Ugetsu" sau "Sansho dayu". Insa trebuie sa recunosc, after the fact, ca probabil se aseamana mai mult cu acesta din urma, prin prisma povestii care se intinde pe mai multe decade si a "deconspirarii" opresiunii (in special impotriva femeilor) din Japonia medievala.

Trebuie sa recunosc ca eu nu vad excesul de melodrama aici. Bine, eu nu l-am vazut nici in "Floating Clouds" sau "Red Beard" (alte asa-zise filme cu "femei plangacioase"). Pentru mine, "The Life of Oharu" este filmul unui regizor ale carui stil si decizii regizorale conduc inspre anumite idei. Opera sa este destul de diversa incat sa nu poate fi redusa la un simplu mesaj de genul "era naspa pentru femei si inca e, nu-i asa?" Unul dintre lucrurile care mi-au placut cel mai mult in filmul de fata a fost faptul ca Oharu nu este doar victima celorlalti, ci isi asuma decizii dificile pe care trebuie sa le ia fie pentru a supravietui (momentul in care il seduce pe barbatul caruia ii datoreaza niste bani, diferitele "meserii" pe care le adopta de-a lungul anilor), fie pentru a fi mai aproape de fiul ei (refuzand exilul in final). Portretul astfel creat este mult mai complex si mult mai fascinant decat al unei simple
femei nefericite.

Ca de obiei la Mizoguchi, cele mai reusite secvente sunt ceva care se desfasoara fara cuvinte, eventual (dar nu intotdeauna) intr-un singur cadru. Nu este atins acel nivel de sentimentalitate pe care il ating finalurile din "Sansho" sau "Story of the Last Chrysanthemum", dar exista momente foarte emotionante, precum momentul in care Oharu, ascunsa dupa o stanca, isi zareste copilul sau excelentul cadru final.


Vot: Mizoguchi