|
The Life of Oharu
O sa fiu sincrea, cand am vazut ca urmeaza un film japonez de 2 ore+ deja imi aminteam de chinurile la care am fost supusa cu Naruse si Kurosawa si ma gandeam ca a treia oara nu mai rezist. Spre surpinderea mea, Life of Oharu chiar mi-a placut. Mi s-a parut mult mai elegant si mai putin strident decat celelalte doua. In sensul ca, in ciuda faptului ca lui Oharu i se intampla toate greutatile lumii, filmul se tine departe de melodrama. Nu stiu cum de...dar tipa care-o joaca pe Oharu mi se pare ca are o stapanire a rolului care pe mine m-a fascinat. Nu e over the top nici macar o secunda. Asta poate fi interpretat si invers, cum ca ea asista neputincioasa si cu capul plecat la toate cate i se intampla. Eu nu vad asta in atitudinea ei ci mai degraba un soi de demnitate care-o facea sa mearga mai departe. Ca si cum ea are un secret, un pact cu ea insasi care nu-i cunoscut lumii. Mi-a placut mult personajul central datorita acestei nuante. Si, culmea, e unul din putinele personaje din filmele asiatice vazute de mine pe care l-am simtit mai aproape. Pentru ca in general personajele astea-mi sunt total straine. Mi-a placut mult inceputul, mi s-a parut extrem de daring si oarecum excesiv cu prostituatele alea cazute in mizerie. Mi s-a parut ca spre sfarsit intensitatea filmului se cam pierde. Asta pana la momentul in care se sfarseste rememorarea si o gasim din nou pe Oharu in templu. Parca a devenit iar interesant, prin revenirea aia intr-o lume decadenta si totusi extrem de fascinanta.
Mi-a mai placut ca filmul a avut un usor aer feminist fara a pica in propaganda. Si in cazul asta mi s-a parut foarte delicata "mana" lui Mizoguchi.
All in all o surpriza placuta. Sper sa mai am ocazia sa vad filme de-ale lui...mai ales ca Windom zice ca The Land is Mine e cam plictisitor. Sa vedem...
|