[Windom]

Level Five

Este, într-adevăr, un film greu de digerat și, categoric, o experiență care-ți pune răbdarea la încercare, riscînd să te alieneze, mai ales în prima parte. Dacă reușești să treci peste „șocul” inițial însă, cred că există ceva pe placul fiecăruia în filmul ăsta, indiferent că e vorba de un romantic incurabil, iubitor de istorie sau consumator de ciudățenii...
Filmul reușește o performanță lăudabilă și greu de realizat – ne livrează o poveste de dragoste sub forma unui semi-documentar tehnicist sec. Avem, pe de o parte, eroina care ni se confesează, pe de altă parte, spațiul virtual influențat de și care influențează confesiunea respectivă. La mijloc, o frîntură de istorie. Peste toate planează fatalitatea.
„Jocurile de strategie sînt concepute pentru a cîștiga bătălii pierdute. Ar interesa pe cineva să respecte istoria, cursul evenimentelor, rezultatul real al unei bătălii?” Cadrul oferit de jocurile virtuale e singurul care poate să-i mai ofere Laurei promisiunea unui alt deznodămînt. Iubitul acesteia a ales ca subiect al jocului său Okinawa, bătălia a cărei soartă a fost hotărîtă încă înainte de a începe, tocmai pentru a schimba în lumea virtuală ceea ce nu se mai poate schimba în realitate, act revizionist prin excelentă. Laura încearcă același lucru, iar fatidicul moment istoric constituie cadrul perfect de rememorare/revizuire a propriei relații condamnate.
În final, m-am lăsat furat de aspectul istoric, documentar, care a prevalat, cel puțin în cazul meu, în fața dramei fictive...

Faleze de Nisip

Mi-a plăcut mult filmul lui Piţa. Realizat în '83, îşi păstrează şi azi prospeţimea şi originalitatea. Rebengiuc e în plină formă, Uritescu la fel, iar Oana era pe vremea aia o desfătare (probabil singura raţiune de a exista în film).
Mihăilescu e un inadaptat social, un James Dean de-al nost’, băiat de ispravă și muncitor sîrguncios, pînă-n momentul în care e acuzat de furt iar stîlpului local al comunității i se pune pata pe el. După ce ajunge pe mîna autorităților, singurul lucru care mai contează e ca acestea (și mai ales doctorul, stîlpul cu pricina) să obțină confirmarea vinovăției sale. Nevinovăția nu intră niciun moment în discuție, nici pentru miliție, nici pentru doctor...
Prima parte mi s-a părut mult mai interesantă decît cea de-a doua. Toate acele flashback-uri prevesteau un cinema observațional, de investigație, însă s-au dovedit a fi doar frînturi confuze de amintiri, menite ulterior să proiecteze sentimentele de remușcare ale doctorului, cel care se va dovedi personajul central al filmului. Ele sunt cele care conferă originalitate filmului (mai există cîteva asemenea momente care scot puţin filmul de pe făgaşul normal – episodul, lynchian de-a dreptul, cu neoanele, vizita doctorului la vrăjitoare…)
Nu este un film despre Mihăilescu și fapta sa, acesta servește doar drept catalizator pentru creionarea personalității doctorului. E cel care declanșează ruptura acestuia în viața personală, cel care-l determină, din orgoliu, să urce pe un piedestal de nisip și cel care, în final, îl doboară.

Vot: Pița