Accattone
Ma simt oarecum prost ca nu simt nevoia sa ridic in slavi filmul lui Pasolini. Sunt oarecum on the edge cu el. Ii pot intelege valoarea in interiorul contextului in care a fost facut, nu mi se pare, insa, ca m-a atins in vreun fel. Personajul central mi s-a parut iritant si pe alocuri necredibil. Momentele lui de `trezire` si recunoastere a conditiei sale mizerabile mi s-au parut oarecum fortate. Si eu am speranta ca Pasolini chiar a vrut sa creeze un biet amarat fara nicio perspectiva ale carui momente de luciditate sunt la fel de seci ca si constiinta care i le trezeste. Nu mi se pare o incercare de a construi nu stiu ce personaj tragic, monstru...are momentel;e lui, dar nu e asa de unidimensional, din fericire. Imi place incercarea lui de a se izbavi cumva prin salvarea sufletului neprihanit al Stellei. Sunt momente destul de heartwarming acolo.
Sfarsitul e voit previzibil; Pasolini ne face o harta destul de clara inainte iar visul lui Accattone e menit sa insemneze destinatia. Nu-s sigura daca prin Accattone Pasolini se indeparteaza atat de mult de neorealismul italian. Mie nu mi se pare. Sfarsitul cu nenea ala care-si face cruce legat cu catuse mi se pare coborat exact de pe culmile neorealismului. Poate nu stiu eu destule, totusi
In sfarsit, stiu ca Pasolini e mai mare decat Skolimovski si filmele lui mult mai importante din punct de vedere cultural, insa dintre astea doua o sa aleg
Deep End . Mi-a placut mai mult.