Lacombe, Lucien beneficiaza de caracterizari excelente si de subtilitatea caracteristica filmelor franceze de calitate.

Lucien e un tanar de la tara, care printr-un concurs de imprejurari ajunge sa lucreze pentru Gestapo. Intrand in contact cu familia unui croitor evreu, se indragosteste de fiica acestuia ceea ce formeaza conflictul principal. Malle insa nu e prea interesat sa faca morala sau film istoric si astfel povestea devine oarecum secundara.

Ceea ce conteaza sunt personajele, oamenii priviti in strafundul sufletului si desi din punctul asta de vedere filmul e foarte bun, tot aici ii sta slabiciunea si tocmai in personajul principal. Lucien e prezentat excelent, dar pur si simplu nu e prea interesant. E un taran care a nimerit din intamplare intr-un razboi. Malle deseneaza cu tuse fine sechelele generate de situatia familiei sale care biciuiesc, dar nu pot infrange filonul de simplu om al naturii. Lucien nu e prost, dar nici nu sta sa cugete vreun moment la moralitatea muncii sale de om al Gestapo-ului. Daca nu servea regimul nazist, putea la fel de bine sa fie in Rezistenta, iar daca nu exista razboiul ar fi fost un baiat din sat ca oricare altul.

Astfel filmul devine mai interesant din momentul in care Lucien il cunoaste pe Albert Horn, evreul croitor refugiat din Paris si pe fiica acestuia, France. Acestia sunt oameni inteligenti si rafinati, iar interactiunea dintre ei si Lucien insufleteste filmul. Scena in care Lucien aduce sase sticle de sampanie la masa e exceptionala, de un echilibru fantastic intre umor si tensiune dramatica.

Amoralitatea si caracterizarile precise si naturaliste dau profunzime filmului, insa nu ii dau si o miza dincolo de ele insasi. France se indragosteste de tanarul frumos, simtind ca o poate face fericita in pofida simplitatii sale, dar spectatorului ii vine greu sa aiba un atasament emotional puternic fata de el, sau fata de oricare alt personaj. Totusi Lacombe,Lucien e o experienta cinefila si intelectuala satisfacatoare si unul din cele mai bune filme din turneu.