[MinRep]

Red Beard

Nu stiu de ce v-a dezamagit filmul asa de tare. E drept, nici mie nu imi place de obicei cand un film isi da aere de roman si se intinde pe o durata de peste trei ore, dar filmul lui Kurosawa (ca toate celelalte ale sale, de fapt) are elan narativ, personaje extraordinar de bine caracterizate, o imagine alb-negru widescreen superba, iar atentia pentru detalii in reconstruirea decorurilor si a detaliilor epocii este impresionanta.

Structura narativa este una episodica - intr-o serie de evenimente este surprinsa apropierea dintre maestru si ucenicul sau. Aceasta tema care survoleaza pe deasupra a tot ce se intampla in film este tratata fara niciun fel de suprize, totul decurge exact asa cum credeti ca va decurge - initial recalcitrant, ucenicul descopera pe parcurs ca are ce invata de la Barba-Rosie, isi descopera adevarata vocatie si decide sa il urmeze pe acesta. Insa modul in care Kurosawa spune povestea nu te face sa te gandesti ca este una pe care ai auzit-o deja de multe ori.

Secventele cele mai reusite sunt cele in care se desprinde din realitatea pe care o recreeaza: vizita femeii nebune in camera lui Yasumoto (demna de un j-horror al vremii) si povestea melodramatica pe care o spune Sahachi, muribundul etc. Dar o impresie la fel de puternica lasa si secventele ceva mai "prozaice", precum cea in care cei doi doctori viziteaza un nobil imbuibat caruia ii recomanda sa mai lase grasimile sau cea in care gasesc o fata de 12 ani abuzata (si febrila pe deasupra) la un bordel.

Kurosawa a exercitat o influenta foarte mare asupra cineastilor americani din anii '70, iar tehnicile sale de filmate si montaj au fost adoptate de acestia (Lucas, Spielberg, Scorsese etc.) si, in consecinta, este unul dintre cei mai importanti regizori care au definit sintaxa si vocabularul limbajului cinematografiei populare moderne. Aceste lucruri sunt mai evidente in "Sapte samurai" sau "Yojimbo", insa "Red Beard" beneficiaza si el de acel dinamism tipic pentru un Kurosawa in stare pura, chiar si atunci cand o scena intreaga se deruleaza intr-un singur plan. Da, poate ca din povestirea lui Sahachi s-ar fi putut taia vreo 10 minute, dar, per ansamblu, filmul nu mi s-a parut ca are timpi morti si l-am urmarit cu placere veritabila (si, probabil de multe ori, cu un zambet pe fata).

Also, secventa in care Akahige snopeste singur in bataie o duzina de bodyguarzi ai unui bordel l-a facut pe Jack Reacher sa para destul de wimpy. So thumbs up sau whatever...