[aniela07]

35 shots of rum
Deși mi-a plãcut mai mult ariditatea lui Beau Travail (mi s-a pãrut cã stilul lui Claire Denis se potrivește mai bine cu medii din astea mai dure), am apreciat eforturile ei din 35 rhums, cu semi-șocul de la început când îţi dai seama cã ceea ce pãrea rutina de dupã serviciu a unui cuplu este de fapt o relaţie tatã-fiicã.
Totul este pãstrat la minim, fãrã explicaţii directe, Claire Denis alegând vizualul în detrimentul naraţiunii, ceea ce face și tot farmecul filmului. Mai ales în scena din bar când mișcãrile pe muzicã sumarizeazã și clarificã relaţiile dintre personaje. Ca în Beau Travail și aici este vorba de o comunitate clar delimitatã, închisã, cu o dinamicã proprie în opoziţie cu ceilalţi care echivaleazã cu un fel de haos. Dar atmosfera asta de bisericuţã a fost mult mai fainã în Beau Travail. Chiar și digresiunile (nu prea am înţeles, de exemplu, rolul scenei de la cursuri cu mica ceartã despre globalizare) aici sunt mai gratuite decât în Beau Travail. Bãnuiesc cã e clar pânã acum cã prefer, de departe, Beau Travail, deși comparaţia nu își are neapãrat locul aici, dar nu mã pot abţine. De fapt, mi s-a pãrut simpaticã scena de libertate flatulentã a lui Lionel în apartamentul vecinului. Au fost ok și metaforele : cu liniile paralele de rer, cu cele douã mașini de fiert orez (nu am cunoștinţe gastronomice atât de vaste încât sã știu exact cum se numesc)–al naibii și cea a tatãlui a trebuit sã fie mai drãguţã, cu Gabrielle care e taximetristã, în timp ce Lionel e mecanic de tren.
Intrebare off-topic: ãla de moare pe șine e colegul de-a ieșit la pensie, nu ? Sau am pierdut ideea la partea asta ?

The Children Are Watching Us
Nu cred cã filmul e chiar atât de drastic moralizator pe cât e de acuzat pe-aici. Pânã la urmã soţia era mai simpaticã, mai umanã decât bãrbat-su, corporatist careierist în fașã, fãrã imaginaţie. Si faptul cã s-a îndrãgostit și ea de unul mai apetisant e, pânã la urmã, de înţeles. Când e la plajã și se tot gudurã pe lângã ea antipaticul ãla cu chiwawa lui, ea nu îi acordã nici o atenţie, deci nu era pusã neapãrat pe curvãsãrealã, doar cã s-a îndrãgostit și ea. Stiţi cum e : sã arunce primul piatra ãla de-i fãrã de pãcat.
Când îi pãrãsește pentru prima datã, sunt interesante semnele care aratã destabilizarea lumii ãleia atât de stereotipe : patul gol, soţul nebãrbierit care întârzie la serviciu și…. liftul care ar trebui sã meargã într-o singurã direcţie.
Iar la sfârșit chiar este o ușurare când ãla mic, șantajist emoţional tot filmul, în sfârșit face și el o treabã bunã: se supãrã și nu mai vorbește cu mã-sa. Ce ușurare, în sfârșit își vede și el de treaba lui și ia o hotãrâre proprie decât sã se tot agaţe de cei din jur.

Pentru cã încã trãiesc cu nostalgia lui Beau Travail, voi vota pentru The Children Are Watching Us.