|
Dupa toate comentariile anterioare, nu prea mai e mult de spus despre povestea acestui Othello francez din L’Enfer. Ce mi-a placut la film este tensiunea continua, nu sunt momente in care sa te gandesti ca poate lucrurile se rezolva, iar la final nu ni se ofera o impacare siropoasa si neverosimila ; omul era nebun, iar nebunia nu dispare cu un zambet frumos si o revelatie miraculoasa a propriei deviatii. Dupa intunecarea atmosferei din film si dupa ce relatia celor doi se eternizeaza in obsesiile lui Paul, nu mai este nici o cale de intoarcere la ceva ce s-ar putea numi normalitate. Mi-a placut ca finalul filmului nu s-a conformat unei cerinte stereotipe si neadecvata aici de a incheia povestea cu vreo morala.
Pentru La ville des pirates am renuntat destul de repede sa mai caut o descifrare psihanalitica a povestii labirintice (nici nu cred ca filmul isi propune sa aiba un sens unic, unitar, dar si mie mi-a mirosit ca e vorba de o cautare a identitatii cum a spus Namaste si mi-au mai si revenit in memorie cursurile despre Lacan cu la quête de l’objet intretinuta de distantarea fata de aceasta care nu poate fi niciodata anulata, daca nu esti pervers, bineinteles ; oricum Lacan nu a fost niciodata printre preferatii mei cu son manque de l’objet cu tot) si m-am lasat in voia imaginilor care iti ofera o satisfactie stilistica perfecta cu lumina aia magica de apare mai mereu.
Daca tot s-a discutat despre scenele preferate din film, a mea e cea cand fata lui Isidore este deformata treptat de sangele care se prelinge in prim-plan.
Votez cu La ville des pirates pentru atmosfera sa de transa pe care eu nu am mai regasit-o in nici un alt film pe care l-am vazut (hm, poate Psycho?) si pentru refuzul de a crea un sens, pentru toleranta la contradictii, paradoxuri, impulsuri (sexuale) bizare care nu au nevoie de justificari.
|