[Mercutio]

35 rhums


Un film despre o relatie oedipiana, cum ar spune unii, dintre un tata si fiica lui. O relatie ramasa in intarziere parca, transformata intr-una conjugala. Cat ar mai putea dura? Si tatal si fiica sunt constienti ca e timpul sa se desparta. La fel ca liniile de cale ferata, asa cum se vad din locomotiva lui Lionel (tatal), liniile vietilor lor nu pot merge mereu alaturi. Inevitabil, la un moment dat, se vor separa.
Denis descrie legatura dintre cei doi si lumea ce-i iconjoara aproape in intregime cinematic, dialogul fiind redus la minin. Personajele nu poarta discutii despre problemele lor, despre trairile lor, comunicarea e gestuala, se face din priviri, ca intr-un film mut, ca intr-un film de Ozu. "Tu dois penser �* toi" incearca tatal sa-i de-a de gandit. Ea stie, dar are un soi de teama, de retinere. De ce? Ne facem o idee mai tarziu in film, pentru ca Denis, ca de obicei, dezvaluie treptat si incomplet povestea celor doi, lasand mereu loc imaginatiei spectatorului. Aflam ca Lionel a crescut-o singur pe Josephine (fiica) , pentru ca mama ei a murit, probabil cand ea era mica, ca din cand in cand era nevoita sa doarma la vecina de bloc, atunci cand tatal ei era la serviciu. Acum ea are grija de el. Ii gateste, ii calca hainele si o face cu placere. E atat de delicata aceasta legatura intre ei, niciunul nu vrea sa o strice, niciunul nu poate scoate o vorba despre asta. O oala de gatit automata spune mai multe decat vorbele celor doi puse impreuna. Poate nu e cel mai bun film al lui Claire Denis, dar cel mai emotionant cu siguranta.